CINE AU FOST SFINȚII PĂRINȚI?

O întrebare pe cât se poate de simplă, dar care are un răspuns cum nu există mai complex. Sfinții Părinți au fost niște adevărate modele de viețuire creștină care prin modul lor de trăire sfântă au reușit să atragă pe oamenii din timpul lor la credință în Sfânta și cea De-o ființă de viață făcătoare și nedespărțită Treime, iar prin scrisul lor au reușit să rămână prezenți în viața oamenilor care aveau să trăiască la sute de ani depărtare, din ziua trecerii lor la cele veșnice. Ceea ce trebuie să știm noi astăzi este faptul că avem dreptul de a numi acele persoane care și-au închinat viața lui Hristos, „Părinți ai Bisericii”, decât pe aceia cărora Biserica le-a acordat acest titlu și nu pe toți scriitorii bisericești care au avut învățături mai mult sau mai puțin corecte. Pentru a se putea numi cineva „Părinte al Bisericii” trebuie să fie numit astfel de către un Sinod Ecumenic care reprezintă organul suprem prin care grăiește Biserica. Se mai consideră a fi „Părinți ai Bisericii” și acele persoane care deși nu au participat la vreun Sinod Ecumenic au fost denumiți astfel de către cei ce au participat la Sinoade, pentru măreția scrisului lor și a operelor apologetice care le-au alcătuit în timpul vieții lor, dar care din pricina vârstei lor înaintate, nu au mai apucat să le prezinte în cadrul Sinoadelor Ecumenice, exemplu în această situație fiind mai mult decât oricine altcineva Sfântul Ioan Damaschinul care a trecut la cele veșnice în anul 749, iar Sinodul Ecumenic la care s-au folosit scrierile sale împotriva Ereziei Iconoclaste, a avut loc în anul 787, deci la o perioadă de timp destul de mare după anul morții sale. Cu toate acestea biserica i-a acordat titlul de „Părinte Bisericesc'' pentru contribuția sa inegalabilă în apărarea Sfintelor Icoane și profunzimea gândirii sale dogmatice, însă mai sunt mulți ca el pe care nu îi vom menționa din pricina mulțimii de persoane ce au apărat Ortodoxia, dar nu au participat la Sinoade.
Epoca aceasta frumoasă a Ortodoxiei în care au apărut aceste persoane insuflate de Duhul Sfânt cu darul scrierii și al grăirii către popor, este epoca Patristica care i-a naștere începând cu anul 76 și durează până la diferite date care sunt acceptate de Patrologi, persoanele care se ocupă cu studiul operelor Sfinților Părinți și cu expunerea istorică a vieții lor. Datele la care se încheie această perioadă, în viziunea Patrologilor, sunt fie anul morții Sfântului Ioan Damaschin (749), fie anul Sinodului al VII-lea Ecumenic (787), fie anul în care s-a stabilit Duminca Ortodoxiei (843) în Răsărit, iar în Apus această perioadă se încheie cu Isidor de Sevilla în anul (636).


Epoca ei de aur însă, a fost cea între Sinodul I Ecumenic de la Niceea care s-a ținut în anul 325 și anul 461, perioadă în care au viețuit Marele Atanasie al Alexandriei, Ierarhii Capadocienii, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul și Sfântul Chiril al Alexandriei. Această perioadă este supranumită și „Epoca de Aur a perioadei Patristice” pentru bogăția de idei ce sunt întâlnite în operele Sfinților Părinți și totodată pentru frumusețea scrisului lor, ce arată cum se poate trăi o viață ascetică, dar și pentru profunzimea și gândirea tratatelor dogmatice, ce s-au scris în această perioadă în care s-au formulat învățăturile de bază despre Sfânta Treime, despre Persoana Fiului lui Dumnezeu, despre Cea a Duhului Sfânt, dar și despre Fecioria Maicii Domnului.
Revenind la Sfinții Părinți, trebuie să menționăm despre ei faptul că întreaga lor viață a fost închinată slujirii lui Dumnezeu și iubirii față de oameni. Singurul lor scop în această viață a fost să se gândească cum să facă bine aproapelui lor și totodată cum să reușească să explice Sfânta și Dumnezeiasca Scriptură pe înțelesul tuturor oamenilor, ca și cei mai slabi la minte să poată înțelege ce vrea Dumnezeu de la noi în viața aceasta pământească. Ei, de asemenea, au avut un rol inegalabil în formularea dogmelor sau expresiilor cheie ale gândirii Răsăritene în care sunt expuse adevărurile inegalabile despre Dumnezeu pe baza Sfintei Scripturi. Acest lucru a fost posibil pentru faptul că ei cunoșteau perfect Cărțile Vechiului și Noului Testament și au dorit să le mânuiască cu pricepere și cu artă pentru a putea fi de folos nu numai celor din timpul lor dar și celor ce vor trăi peste veacuri. Succesul pe care l-au avut ei în explicarea Sfintei Scripturi și în alcătuirea tratatelor apologetice și dogmatice se datorează faptului că ei nu au cunoscut Sfânta Scriptură numai la suprafață în înțelesul literei, ci au reușit să o pătrundă prin Harul Duhului Sfânt și să scoată din ea o varietate de înțelesuri ce a servit oamenilor în fiecare problemă din viața lor.
Sfinții Părinți au avut grijă mereu să scrie omilii, sau acele scrieri ce presupun o alcătuire a unei lucrări ce are la bază un verset sau o anumită pericopă din Sfânta Scriptură, în care autorul tratează pe înțelesul creștinilor anumite aspecte morale din viața lor și totodată vine cu idei proprii, îmbogățind sensurile din Scriptură, dar încercând să găsească și anumite moduri prin care să îi ajute pe oameni să treacă mai ușor peste greutăți. Ei s-au arătat doritori de a scrie și a explica mereu Scriptura oamenilor, căci erau conștienți că prin ea ne grăiește însuși Fiul lui Dumnezeu prin Evanghelii, dar și Duhul Sfânt prin mâinile Profeților și ale Apostolilor. Părinții, deși au fost și mari omileți obișnuind să spună oamenilor în cuvântări, nu prea lungi, lucrurile ce erau necesare îmbogățirii lor spirituale, ei nu s-au dat înapoi de la a alcătui lucrări ample în care să explice cuvânt cu cuvânt cele ce vrea să ne transmită nouă Dumnezeu prin Sfânta Scriptură și totodată să încerce să ne dezvăluie înțelesul tainic al literelor ce au fost scrise în Ea. Unii dintre Părinții Bisericii au scris comentarii ample la Sfintele Evanghelii în care ei abordează probleme doctrinare adresându-se în primul rând celorlalți clerici din Biserică și persoanelor de cultură care puteau înțelege acele idei, dar pe alocuri nu ezită a da câteva îndrumări practice legate de viața morală a oamenilor, făcând astfel lucrările lor accesibile nu numai persoanelor ce erau preocupate de cultură ci și Creștinilor care erau mai puțin învățați, căci sfaturile lor din operele menționate erau foarte limpezi astfel încât să poată fi înțelese și de cei mai simpli oameni. Părinții Bisericii, nu numai că aveau o gândire teologică abisală și o bogăție în limbaj nemaivăzută, dat fiind faptul că erau niște învățați ai vremii și totodată părtași de Harul Duhului Sfânt, ci mai aveau și o trezvie neîncetată căci tot timpul vieții lor pământești erau preocupați decât cum să placă lui Dumnezeu și astfel oamenii văzând nevoințele lor ascetice, să slăvească pe Dumnezeu mulțumind că le-a rânduit asemeni pastori care să îi conducă către pășunea spirituală a Marelui Arhiereu și Pastor veșnic care este Iisus Hristos. Puterea lor de meditație la cuvintele lui Dumnezeu era una nemaivăzută căci ei nu doar că au înțeles și au trăit după Scriptură, dar au reușit să nu aibă alte preocupări în lumea aceasta decât numai cugetarea la viața veșnică și la lucrurile de care îi va face părtași Dumnezeu pe cei ce Îl iubesc pe El.
Ei alegeau să își petreacă timpul adesea în post unit cu rugăciunea, contemplația, dar practicând totodată și milostenia față de oamenii nevoiași, căci marea majoritate dintre Sfinții Părinți au fost persoane care făceau parte din familii de neam nobil și care în urma morții Părinților lor moșteniseră averi considerabile care le-au fost de folos pe parcurusl vieții lor pământești, nu pentru a își procura lor desfătări, ci pentru a contribui la bunăstarea aproapelui lor prin cele mai de trebuință bunuri materiale pe care aceștia nu le aveau. Exemplu în aceste fapte de milostivire față de cei nevoiași sau încercați este Sfântul Vasile cel Mare care a zidit spitale, cantine și adăposturi pentru cei care aveau probleme de sănătate, nu aveau ce mânca sau unde dormi, din banii lui proprii știind că bogățiile din lumea aceasta nu sunt ale noastre ci ale Celui ce este mai presus de timp și de spațiu, care este Dumnezeu, și pe toate ni le-a dat nouă ca să învățăm să le folosim pentru a ne apropia unii de alții. Asemeni lui au fost și ceilalți doi mari ierarhi ai bisericii: Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, care au ales să își folosească averile moștenite pentru a face bine oamenilor necăjiți, știind că vor avea mare plată de la Dumnezeu în viața veșnică.
Deși Sfinții Părinți s-au arătat ca find persoanele care au prețuit cel mai mult învățătura Ortodoxă și care au luptat cu mult zel pentru a o păstra așa cum ne-a fost trimisă de Mântuitorul Iisus Hristios prin Sfinții Apostoli, majoritatea dintre ei fiind niște oameni învățati în adevăratul sens al cuvântului, au fost deschiși și către Filosofia Antică Elenistică, știind faptul că Dumnezeu a grăit prin filosofi omenirii ca prin niște „profeți din afară” după cum spune unul din cei mai mari Teologi ai Ortodoxiei.. Cultura Patristica deși a avut la bază întotdeauna Sfânta Scriptură, ea nu a fost una restrictivă ci una eminamente selectivă ghidându-se mereu după spusa Sfântului Vasile cel Mare care a zis „să iei de la alții ideile așa cum ia albina nectarul din flori și tu scriitorule să făurești o miere a adevărului care să fie capabilă să hrănească și îndulcească orice suflet”.
Ei deși conștientizau că în culturile profane nu poate exista expus complet tot adevărul așa cum îl avem în Sfânta Scriptură, totuși există și anumite învățături care pot fi de folos creștinilor pentru că și în filosofie s-a vorbit despre existența unui Creator al universului, importanța de a face binele aici și de a fi corect cu toți pentru a putea fi un om împlinit spiritual sau faptul că este important ca omul să ajungă să cunoască ce înseamnă frumosul și arta, dar și cele ce sunt în sufletul său, acestea fiind doar câteva idei care sunt în concordanță cu ideile din Sfânta Scriptură și pe care Sfinții Părinți au știut să le dezvolte pentru a le expune creștinilor esența din filosofie.
Părinții Răsăriteni deși erau niște adversari tari ai paganismului și respingători ai ideilor greșite cu privire la învățătura despre Dumnezeu și om ei au încercat să facă anumite „paralele” între teologia Ortodoxă și cultura profană mai întâi la nivel verbal pentru că adeseori se adresau și persoanelor care nu credeau în Dumnezeu, iar mai pe urmă s-au folosit în scris de ideile științelor profane pentru a demonstra și celor de alte neamuri care erau părtași ai altor doctrine, faptul că Dumnezeu există, este viu și ne-a comunicat viața veșnică prin Iisus Hristos Fiul Său, prin care și veacurile s-au întemeiat. Cunoscând perfect atâta cultură profană cât și Sfânta Scriptură părtinții au reușit să îi aducă și pe simplii cugetători sau iubitori de înțelepciune la credință arătându-le că filosofia antică este decât calea către Cel ce avea să fie nu numai un simplu învățător, ci modeul desăvârșit ființelor omenești, persoana care a putut da o învățătură desăvarșită și aduce o jertfă răscumpărătoare pentru toți oamenii fiind și Dumnezeu și om în același timp. Părinții Bisericii au învățat și folosit cultura profană nu numai pentru că erau unele analogii izbitoare cu Doctrina Ortodoxă, dar și pentru că acest mod de expunere a ideilor a fost o tactică misionară. Ei au arătat că trebuie ca omul să caute în viața aceasta nu numai să descopere frumosul material ci și pe cel spiritual cel care vine dintr-o inimă purificată de intențiile pătimașe și totodată din legătura cu Dumnezeu. Ei au reușit să îi învețe pe oamenii din timpul lor, nu numai faptul că e bine ca omul să fie drept cu toți ci și faptul că trebuie să poată să își ierte și iubească vrăjmașul și atunci poate spune că este pe drumul mântuirii. Felul cum au știut acești „învățători” ai omenirii să își expună ideile, i-au făcut pe oameni să conștientizeze faptul că filosofia și înțelepciunile omenești au fost bune, dar de abia în Ortodoxie omul este învățat să aibă o viață dinamică prin care să tindă la o apropiere tot mai mare față de Dumnezeu, ajutați fiind pe acest drum de Sfintele Taine ale Bisericii. Acești oameni insuflați de Dumnezeu cu putere multă de cuvântare, au luptat pentru certitudine, forță morală și mai presus de toate pentru frumusețe și iubirea de înțelepciune, dar au corectat idealul de frumusețe și iubire, de înțelepciune în sensul în care l-a înțeles filosofia antică, înlocuind-ul treptat cu ceea ce avea să se numească literatura Filocalică în gândirea Răsăriteană sau iubirea de frumusețe și înțelepciune Dumnezeiească care poate să hrănească pentru veșnicie sufletul omenesc. Stilul lor de scrieri a fost unul îmbogățit și împodobit cu ce a avut cultura antică mai prețios și mai frumos, trăită la nivelul Revelației Noului Testament și făcând pe cititorul operelor lor să tindă spre desăvârșire. Teologia lor este de o profunzime inimaginabilă și are o gândire abisală în stare să înfrunte toate ideile și sistemele filosofice ce vor apărea de-a lungul veacurilor și să satisfacă și cele mai pretențioase suflete ale oamenilor. Vorbirea lor despre Dumnezeu este credința caldă și trăirea după poruncile Evanghelice și totodată dorul după paradisul pierdut care nu îl mai avem din pricina neascutlării. Viața lor a fost una jertfelnică în care persoana lor nu a contat, ci decât respectarea învățăturilor lui Hristos. Relația lor cu oamenii era una apropiată și plină de dragoste căci ei se bucurau de chipurile creștinilor văzând în ei darul cel mai de preț al iubirii lui Dumnezeu. Ei știau faptul că binele lor se află în binele aproapelui și erau conștienți de faptul că dacă nu pot face pe alții fericiți în viața aceasta prin puterea cuvântului duhovnciesc, atunci nici ei nu vor reuși să aibă parte de fericirea veșnică, căci bucuria spirituală a fiecăruia, este condiționată de câți de mulți oameni a făcut fericiți pe lumea aceasta.
Așa au ales ei să rămână toată viața, trăind modest doar cu hrana necesară și cu o chilie sărăcăcioasă din care să nu lipsească cărțile de rugăciune și de învățătură Ortodoxă. Atenți la învățăturile ce s-au scris înaintea lor și cu gândul cum să facă credința mai accesibilă celor ce vor trăi după ei, bucuroși la ridicările duhovnicești ale oamenilor și triști când aceștia păcătuiau, mustrători ai păcatului omenesc dar cu dragoste față de cel ce a păcătuit, conștientizând gravitatea păcatului, dar nu absolutizând efectele sale rele, asupra sufletului omenesc, știind că Dumnezeu bun este și voiește să ierte greșelile omului dacă acesta se va pocăi. Întreaga lor viață a fost trăită după modelul Mântuitorului Iisus Hristos și dacă vrem să căutăm oameni în lumea aceasta care L-au iubit cu adevărat pe Dumnezeu cu siguranță în personalitățile Sfinților Părinți, vom întâlni acele persoane pe care le căutăm. Așa, au fost ei îndrăgostiți de Hristos, pe care L-au avut necontenit în inimă, iar dragostea pentru El reprezintă prioritata lor, încât nici cele mai mari averi pământești sau distincții acordate de vreo instituție omenească nu îi interesa, vrând să se gândească decât la împreună petrecerea cu Împăratul cel fără de moarte în Slava Sfintei Treimi. Ei au fost morți față de plăcerile lumii dar bogați în cuvinte duhovnicești căci împărtășirea cuvântului era plăcerea lor cea mai mare, înfrânți cu simțurile de la cele ale lumii, dar cu toate simțurile spirituale, deschiși față de lucrarea harului Duhului Sfânt., fierbinți cu duhul pentru cuvintele lui Hristos și dezinteresați de amăgirea voribirii despre cele omenești, versați în studiul Sfintei Scripturi și stăpâni pe ei în filosofia oamenilor, împodobiți cu Dogmele Apostolice și luminatori ai întregului pământ după cum mărturisește psalmistul „în tot pământul a ieșit vestirea lor și până la marginile lumii cuvintele lor”. Au fost pastori adevărați ai turmei lui Hristos și povățuitori ai pocăinței neîncetate pe care trebuie să o aibă oamenii. Mereu au fost apărători ai celor necăjiți gata să pună binele celor pe care îi aveau în grijă de la Dumnezeu mai presus decât viața lor, dar totodată înzestrați cu o înaltă cugetare și dexteritate de exprimare, pentru a ști să vorbească înaintea celor care îi prigoneau pe creștini și să îi convingă că acțiunile lor nu sunt tocmai cele corecte, prigonind și risipind turma pentru care a murit Hristos. Au reușit să devină mari cunoscători ai tainelor cerești și să aibă o inegalabilă experiență în cele ale viețuirii ascetice, împdopobiți în purtări, nepermițându-și să vorbească cuiva cu superioritate dar categorici când a venit vorba să aprere Ortodoxia, modești în înfățișare, dar înveșmântați cu toate virtuțile omului duhovnicesc, mulți dintre ei având o origine strălucită dar pregătindu-și o existență și mai frumoasă pentru viața veșnică. Cea ce este cel mai important este faptul că ei au rămas uniți în sentimentele lor și în dragostea față de Dumnezeu și astăzi se bucură de împreună viețuirea cu Hristos unii cu alții în lumina cea neînserată. Ei sunt mijlocitori pentru noi înaintea Arhiereului celui veșnic și rugători pentru sufletele noastre ca să avem și noi speranța de mântuire. Sunt prezenți nu numai în cer, ci și în viețile creștinilor, căci atâta timp cât scrierile lor vor fi citite, personalitățile lor și influența asupra poporului vor dăinui până la sfârșitul veacurilor. Cu ale lor sfinte rugăciuni Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-ne și ne mântuiește pe noi, Amin!

Cristian Radu