(Luarea Crucii și urmarea lui Hristos - Răstignirea față de lume și față de patimile egoismului)

“Și chemând la sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Sau cu sfinții îngeri. Și le zicea lor (ucenicilor și celor de față, și nouă): Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici (și acum), care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere.”
Pericopa evanghelică din această Duminică ne pune înaintea noastră o bogată și frumoasă învățătură duhovnicească.
Există două moduri pe care un creștin poate merge pe această Cale a Crucii. Depinde de voința noastră, ca să ne facem acest drum un urcuș lin către Dumnezeu crescând din putere în putere așa cum fac monahii și creștinii nevoitori, sau dacă vrem să facem din acest Drum al Crucii, o amărăciune, și un motiv de a ne lamenta, de a plânge, de spune cât de chinuiți suntem noi, pretinzând că nimeni nu duce o viață așa de grea ca a noastră.

Luarea Crucii este și urmarea lui Hristos, este o datorie pe care o are fiecare creștin, dar nu toți răspund acestei preaînalte chemări a Fiului lui Dumnezeu datorită faptului că sunt prea chinuiți de grijile vieții, sunt prea împletiți cu lumea aceasta, sau mulți oameni au impresia că în viața lor nu există Dumnezeu și trebuie să se descurce singuri.
De multe ori vedem necazuri în familiile noastre sau pe plan profesional, de multe ori nu știm ce este cu acele necazuri.
Pentru oamenii care nu și-au luat nevoința de bunăvoie aceasta este crucea. Problema este că mulți nu ne dăm seama de acest lucruri și ocărâm, hulim providența, flecărim, bârfim, naștem lenea sau căutăm scuze.
Menținând distanța față de cruce fără îndoială, că o menținem și față de Fiul lui Dumnezeu căci Mântuitorul când a venit în lume pentru aceasta a venit, pentru a pătimi pentru Oile sale cele pierdute și pentru a ne duce în Împărăția Părintelui Luminilor făcând pace între Dumnezeu și oameni prin sângele crucii Sale.
Un mare Duhovnic român spunea că lumii nu îi place să își ducă crucea datorită părerii de sine și mai ales a iubirii de sine, a faptului că avem o poziție în societate și am fi scutiți de nevoință, ținând cont situația în care suntem. Acest lucru nu este bun deoarece din această patimă a iubirii de sine naștem toate celelalte patimi și totodată ne ridicăm deasupra celorlalte mădulare ale Bisericii lui Hristos. Acest lucru nu este bun deoarece naște mândria.
Luarea Crucii în schimb pentru cei nevoitori aduce bucurii nenumărate, cum ar fi smerenia, nemânierea, blândețea și cel mai important, dreapta socoteală.
Un părinte din pustia Egyptului îi spunea părintelui Ghermanus că adevărata dreaptă socoteală se dobândește prin adevărată smerenie, prin nevoință și rea pătimire. Acest lucru este important deoarece având greutăți în viață, Dumnezeu ne împinge la o meditare asupra gândurilor noastre și totodată la o spovedanie mai amănunțită, făcându-ne să auzim și o judecată obiectivă asupra faptelor noastre, pentru a nu considera noi vreodată că lucrăm bine.
Un alt Părinte filocalic spune că pentru a ne lua crucea cum trebuie în fiecare zi, trebuie să scăpăm de închipuirea de sine, acest lucru fiind periculos deoarece faclutate fantasmagorică subiectivă, ne face pe mulți dintre noi să ne închipuim lăudați de oameni, aclamați, strigați, ca niște oameni cu fapte mari. Acest lucru se biruiește prin smerenie și prin disprețuirea de sine, aceste virtuți fiind ca un acoperământ peste isprăvile proprii. Creștinii nu au nevoie de lauda oamenilor, deoarece știu că vor fi slăviți de Dumnezeu pentru faptele lor cele bune.
“Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”
Fiecare persoană omenească simte că ea este făcută pentru eternitate știind că viața nu se mărginește la trupul cel chinuit de patimi și de dureri. Problema noastră este că noi trăim de multe ori o temporalitate, în care destul de rar vedem raza eternității intrând în viața noastră, pe când Persoanele Sfintei Treimi trăiesc Eternitate, atrăgând temporalitate spre odihna veșnică, totdeauana având grijă prin providență să ofere oamenilor, toate cele de trebuință.Toți avem datoria de a da lucrarea cu care am fost înzestrați. Suntem lucrători într-o vie care nici măcar nu este a noastră și suntem lucrători prin bunăvoința Stăpânului. Avem datoria de a mărturisi credința în Sfânta Treime în cele două Firi în Hristos în Maica Domnului și în Sfinți, deoarece suntem îndemnați și de Sfântul Apostol Petru: ”întotdeauna să fiți gata să dați răspuns pentru credința care este în voi''. Prin asta trebuie să înțelegem doar a mărturisi și a răspunde oricui care ne întreabă cui aparținem sau care este scopul nostru, după îndrumările Catehismului Bisericii Ortodoxe și învățăturii Dogmatice pe care fiecare creștin este dator să o știe, cât mai bine.
Este greu pentru cei înrobiți de griji să se gândească la acest lucru, deși totuși dacă ne vom preda pe noi lui Hristos cu toate grijile și problemele noastre atunci vom dobândi lucruri mai mari decât toate avuțiile din lume. Îngrijindu-ne de lucrurile lumii devenim pătimași și uităm să mai vedem legea armoniei generale, pentru că de fiecare dată primim tiparul unui lucru izolat, și nu mai vedem legătura unui lucru cu universalul. Astfel apare viclenia în persoana omenească, care pune generalul în slujba particularului, oprind dezvoltarea normală a întregului și pierzându-și sufletul său, “Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”
“Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Sau cu sfinții îngeri”.
De multe ori noi oamenii suntem rușinați de anumite lucruri, avem anumite idei preconcepute despre anumite persoane, uneori nefondate decât pe bănuieli și judecată strâmbă. Dar un lucru trebuie să ținem minte și anume acela de a nu ne rușina de a Mărturisi pe Mântuitorul Iisus Hristos, căci “de vom mărturisi că Domn este Iisus Hristos și că Dumnezeu l-A înviat pe el din morți atunci ne vom mantua”.
Dragostea Mântuitorului față de noi poate întări și dragostea noastră față de Fiul lui Dumnezeu, căci El a spus când era pe pământ, că El este pastorul cel bun și că El își pune viața pentru oile Sale. El a venit ca oile Sale să aibă viață și să o aibă din belșug. Iubirea Sa infinită care a mers până la jertfă pe cruce, trăind o viață, în care totul a fost dăruit omenirii, ne poate împinge la o rugăciune mai plină de lacrimi, de tristețe, pentru falsa dezvlotare a umanității noastre, față de modelul desăvârșit care este Hristos.
Fie ca gândul la cea de a doua Venire a lui Hristos când tot adevărul va fi descoperit și toată nedreptatea va fi biruită să ne îndemnăm la o mai mare pocăință, deoarece Sfântul Isaac spune că pocăința e cea mai înaltă din virtuți prin aceasta Sfântul Isaac, vrând să arate ambele aspecte ale cuvântului pocăință, adică și pe cel de Taină înființat de Mântuitorul dar și pe cel de virtute. Pocăința, în general constă în zdrobirea inimii, după fiecare faptă și cuvânt al nostru, datorită faptului că niciodată noi nu lucrăm bine și nu realizăm o faptă în forma ei desăvârșită. Deasemenea pocăința e un mod de continuă desăvârșire a noastră și nu se termină niciodată cât trăim.
Să ne pocăim căci vremea este aproape și nu putem ști cât timp mai este până când Dumnezeu decide ieșirea noastră din viața aceasta. Va veni întunericul când nimeni nu poate lucra căci atâta timp cât este ziuă trebuie să păzim poruncile Mântuitorului Iisus Hristos.
Să cugetăm la Judecată și la tot răul pe care l-am făcut și să mergem la duhovnic mărturisind ura și mânia și disprețul față de aproapele pe care îl avem în noi, pentru că în Iad cine se va mărturisi Domnului? Cu adevărat nimeni. Fie ca harul Domnului Nostru Iisus Hristos să fie cu noi pentru a ne ajuta la împlinirea tuturor faptelor bune, Dragostea lui Dumnezeu Tatăl, să fie în inima noastră pentru a căpăta adopțiune Filială și Împărtășirea Sfântului Duh înăuntrul nostru pentru a dobândi Darurile Duhului Sfânt, pentru tot folosul sufletesc și pentru dobândirea vieții veșnice.
Amin!

Text: Cristian Radu