Astăzi ne vine cu greu să ne imaginăm felul în care se desfăşura actul de guvernământ în perioada de dinainte de instaurarea regimului comunist şi faptul că nu foarte departe de vremurile noastre conducătorii României puneau un deosebit preţ pe lucruri precum ar fi onoarea, verticalitatea ori demnitatea naţională. Deasemeni în epoca pe care România o parcurge de la Al. I. Cuza şi apoi Carol I, oamenii de la care porneşte modernizarea României şi până după cel de-al doilea război mondial în ajunul sovietizării brutale a parii, elita politică se confunda adeseori cu elita culturală, astfel că fenomene schizoide de tipul culturnicilor din epoca de după 1948 ori chiar şi al "intelectualilor de profesie" aşa zişi "publici" erau total străine societăţii româneşti precomuniste.

Dar pentru a înţelege mai bine de ce România de alaltăieri avea în fruntea ei personalităţi care se identificau mai degrabă cu ideile decât cu interese meschine de tarabă cel mai bine este să trecem la câteva exemple concrete. Omul care 1-a lansat şi susţinut pe unicul Minai Eminescu şi care totodată a pus bazele cenaclului literar "junimea", instituţie de cultură ce a transformat cultura românească dându-i sâmburele de originalitate şi autenticitate pe care îl recunoaştem cu toţii până astăzi, a fost omul politic conservator Titu Maiorescu, el fiind şi primul-ministru român care a prezidat pacea de la Bucureşti din 1913 care încheia războaiele balcanice

Liderul conservator Petre P. Carp era un filogerman convins, opunându-se intrării României în război alături de Antanta înca de dinainte de izbucnirea primului război mondial. Deşi nu credea în opţiunea majoritar antantofilă sub nici o formă şi a rămas fidel relaţiei sale deosebite cu mediile germane, Carp şi-a dat fiii pe front, dintre aceştia căzând eroic în luptele grele ale războiului de reîntregire.Cel mai mare om politic român al epocii moderne, liberalul Ion I.C. Brătianu distins ca unul din principalii arhitecţi ai Marii Uniri din 1918, a participat la discuţiile marii conferinţe de pace de la Paris unde a reiterat constant ideea că România şi toate celelalte ţări aliate trebuie tratate egal şi cu respect. Avea să intre în conflict cu G. Clemenceau, premier francez care a susţinut recunoaşterea unirii de semnarea de către România a unui tratat al minorităţilor, Brătianu nu a reacţionat plecând capul ci a bătut cu pumnul în masă pentru dreptatea românească. După ce îi lasă locul ardeleanului Al. Vaida Voevod, în 1919 se întoarce la Bucureşti unde omul care îşi sacrificase întregul său destin realizării visului unităţii naţionale, avea să fie huiduit de oportuniştii epocii sale. Dar, pentru Ionel Brătianu ca pentru orice om de stat român care nu-şi considera tara ca fiind "una de mâna a doua", cel mai important lucru era ce va scrie pe piatra sa de mormânt, nu cine şi de ce aruncă în el cu pietre.De spus este că în clipa începerii războiului, Regele Ferdinand a rămas loial ţării în care depusesejurământ deşi se născuse în Germania.în perioada interbelică, guverne ale României în momente de mare criză aveau să fie conduse de personalităţi majore şi nicidecum de diletanţi, astfel că în vremea marii crize economice avem un guvern condus de Nicolae lorga (1931-1932) ori în epoci de mari tulburări politice avem o scurtă guvernare a lui Octavian Goga (1938).După cel de-al doilea război mondial când para va intra sub şenilele armatei sovietice de ocupaţie şi va intra în procesul de bolşevizare, oamenii politici ai vechilor partide istorice, într-un procent însemnat, vor rămâne drepţi în faţa agresiunii cumplite a acelor ani.
Nu poate fi uitat modelul moral reprezentat de preşedintele P.N. Ţ, Iuliu Maniu, care deşi fiind un apropiat al Marii Britanii i se oferise de numeroase ori şansa de a pleca în occident, va alege să rămână în ţară şi va fi arestat de comunişti în anul1947. Maniu nu dorise să-şi părăsească ţara, avea să întâmpine un sfârşit de martir în închisoarea comunistă de laSighetla vârsta de 80 de ani în 1953.
în aceeaşi închisoare destinată elitei politice interbelice aveau să ajungă figurile marcante ale României, mulţi sfârşind aici. Un alt mare exemplu de demnitate morală şi spirit creştin este şi marele istoric şi lider al P.N.L., Gheorghe Brătianu. Acestuia în schimbul retractării unor scrieri mai vechi în care susţinea şi argumenta pe larg romanitatea Moldovei dintre Prut şi Nistru (Basarabia) ocupanţii României îi promiseseră că îi vor aduce medicamentele de care avea nevoie pentru tratarea bolilor sale şi îi vor uşura regimul detenţiei mergând până la o potenţială eliberare. Gheorghe Brătianu refuză să-şi anuleze opera sa care corespunde adevărului istoric şi avea să moară tot la Sighetşi tot în 1953.

Scurtele exemple de mai sus ar putea continua la nesfârşit. Realitatea românească interbelică nu a fost una perfectă, democraţia românească încă nu era pe deplin consolidată, existau unele discrepanţe de dezvoltare socială iar România prezenta mari probleme în segmentul infrastructurii de utilităţi publice şi drumuri, lucru ce şi astăzi ne dă în continuarefoarte multdefurcă.
în schimb România era un regat cu prestigiu, iar respectul dintre cei aflaţi în vârful ierarhiei sociale şi cei aflaţi la baza ei era unul reciproc. Noţiunea de in teres naţional îşi păstra adevăratul sens de sacrificiu altruist în scopul binelui colectiv, nicidecum de transferare a unor interese de gaşcă în politica de guvernare.
Oameni precum cei de mai sus, nu puţini la număr preferau să frecventeze la vremea lorAcademia, Atheneul Român ori Teatrul National, în loculcârciumilor şi nu-şi treceau în agendă datele de contact ale infractorilor de drept comun. Deasemeni în vremurile mai sus menţionate guvernanţii au încercat din răsputeri să clădească o industrie românească funcţională şi nu au tolerat vreodată proiecte dezastruoase din punct de vedere economic, ecologic şi istoric precum cel de la Roşia Montană. Atunci politica de stat era de încurajare a creditului către ţărani şi nude trimitere a lor la cules căpşuni în străinătate. Regatul României era un stat demn în care deciziile politice nu se luau pe baza presiunilor unor ambasade, oricare ar fifostele!

în anii de după Marea Unire, Nicolae Iorga l-a întrebat pe Ion I.C. Brătianu ce ar putea învăţa un savant de la un inginer. Răspunsul primului ministru nu s-a lăsat aşteptat: "Măsura, d-le profesor, măsura!" Astăzi un astfel de răspuns este mai valabil ca niciodată într-o viaţă publică în care lipsa absolută de măsură tinde să devină de-a dreptul axiomatică şi în care pseudomodelele lipsite de bun-simţ şi manelizante imbâcsesc viaţa de zi cu zi a cetăţeanului.
Din păcate pentru noi, nu ştiu unde mai putem găsi în vremurile noastre atât un "savant" precum Iorga cât şi un "inginer" precum Ionel Brătianu.

Text: Gheorghe Andrei Daniel

Orasul