Zborul de la Târgoviște la București
După ce s-au oprit împuşcăturile, doctorul militar pe care-l transportasem noi, s-a deplasat la faţa locului, a constatat moartea lor, apoi, militari în termen i-au învelit pe fiecare în câte o foaie de cort şi i-au urcat în elicopter. După aceea au urcat generalul Stănculescu, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, colonelul Gică Popa (judecătorul), membrii plutonului de execuţie şi am decolat. În zbor, Stănculescu ne-a precizat să aterizăm pe stadionul Ghencea din Bucureşti. Până la aterizare, în elicopter era o linişte înfricoşătoare, parcă eram la un priveghi, şi mă aşteptam din clipă în clipă să fim doborâţi de la sol de teroriştii despre care eram intoxicaţi că împânzesc zona, având în vedere persoanele pe care le transportam şi trupurile inerte ale soţilor Ceauşescu.
Am avut puterea să-mi aduc aminte că prima misiune cu Ceauşescu la bordul elicopterului mi-a fost rânduit s-o execut de Sfintele Paşte, în 1981, când el era în plină putere şi pe unde mergea, era primit cu flori, aplauze şi urale, şi acum s-o execut pe ultima misiune tot într-o zi de sfântă sărbătoare creştinească, dar cu ei fără suflare, când florile Paştelui au fost înlocuite în chip fatal cu gloanţele înghetaţe ale Crăciunului, aplauzele şi uralele, cu foi de cort. Mă gândeam că în acea zi Sfântă, când omenirea ar fi trebuit să se bucure de naşterea Domnului Iisus Hristos, mie mi-a fost dat să asist la moartea soţilor Ceauşescu şi să transport cadavrele lor la Bucureşti. Atunci am realizat, încă o dată, cât este de mică măreţia omului pe pământ şi cât de minunat glăsuieşte Eclesiastul: Deşertăciune a deşertăciunilor, toate sunt deşarte... Altădată zburam cu ei şi lumea era la picioarele lor, iar acum sunt împuşcaţi ca nişte câini. Mi-am pus nădejdea în Dumnezeu, L-am rugat să fie cu mine şi cu toţi românii, să-mi dea puterea să trec cu bine peste acele momente infernale, pe care nu-mi închipuisem că o să le trăiesc, iar poporului meu să-i dea înţelepciunea de a găsi drumul spre linişte, pace şi iertare...
În zbor, generalul a venit în cabina piloţilor, a încercat să ne îmbărbăteze şi ne-a zis să nu spunem nimănui despre evenimentele din acea zi. Se observa pe faţa lui că era marcat de cele întâmplate, dar cel mai agitat părea a fi Gică Popa, care s-a şi sinucis după câteva săptămâni.
Deşi moartea Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu a fost, conform imaginilor văzute la televizor în acele zile, dorită şi cerută prin strigăte de mulţi români, percepţia ei şi felul cum a fost săvârşită, m-au cutremurat. Dar n-aveam timp să mă gândesc atunci la multe lucruri. Eram la manşă şi trebuia să fiu concentrat la zbor. Stăpâneam elicopterul dar nu-mi puteam stăpâni gândurile. Zburau şi ele. Zburau la Stănculescu, care era alături de noi, zburau la cadavrele soţilor Ceauşescu. Unde le ducem? La groapa pe care o vom săpa-o noi cu elicopterul, prăbuşindu-se, în urma împuşcăturilor, şi-n care vom intra toţi?! Adică, ei, morţi şi noi, de vii?! Mi-am pus şi întrebarea aceasta, deoarece nu înţelegeam de ce a lăsat Stănculescu ca membrii echipajului să vadă pe viu această monstruozitate, ştiind că noi îl vom duce înapoi la Bucureşti. Oare plănuise că oricum vom fi lichidaţi şi nu mai conta ce am văzut?
La Bucureşti am aterizat tot pe locul de unde decolasem de dimineaţă. Aveam impresia că de atunci se scursese un secol întreg şi că eu îmbătrânisem subit. Îmbătrânisem, dar nu murisem. Pasagerii au coborât. Au apărut un TAB şi un ARO. S-au urcat toţi, iar generalul ne-a spus să rămânem pe loc, fiindcă va veni cineva să ridice coletele (cadavrele) în maximum 30 de minute. Timpul a trecut, dar nu a venit nimeni, în schimb, dinspre unitatea militară situată în apropierea stadionului, începuse să se tragă. La fel şi de la blocurile din apropiere. Ne bântuiau gânduri negre. Eram, fireşte, martori incomozi şi poate, au hotărât să ne elimine şi pe noi? Ce era de făcut?! Ca să destind atmosfera tensionată în care ne găseam, i-am întrebat pe colegi:
- La voi morţii se îngroapă cu popă?
- Sigur că da, în Bihor nu?, îmi răspunde unul.
- La noi, popa rămâne afară, i-am zis eu.
- Noi suntem cu un picior în groapă şi vă arde de glume, îmi zice altul, cu-n uşor zâmbet pe faţă.
Adevărul e că noi am crezut că Gelu Voican Voiculescu o să ne împuşte şi pe noi ca să nu mai rămână în viaţă martori oculari ai execuţiei şi ai transportului. Mi-am adus aminte de vorbele unui coleg din primii ani de zbor, care spunea că foarte puţini piloţi au pierit în accidente de aviaţie, peste 80% dintre ei au murit în paturile lor, paturile fiind cele mai nesigure locuri privind ascunderea de moarte. La această constatare nu m-am putut răbda să nu-i zic că dacă aş avea capul lui, atâta aş fugi până l-aş pierde, dar atunci mă gândeam din ce categorie vom face noi parte dacă ne vor ucide la sol? Ce moarte groaznică este ca un pilot să fie împuşcat la sol! Este ca un peşte omorât pe uscat.
De-a lungul anilor, am participat la multe înmormântări ale aviatorilor dispăruţi în catastrofe aeriene sau în paturile lor. Durerile familiilor erau sfâşietoare, dar m-au marcat profund acelea din prima categorie, întrucât familiile decedaţilor ar fi vrut ca morţii lor să fie întregi în sicriu sau altele insistau sfăşietor să li se deschidă (dar nu le era permis) copârşeul (sicriul) şi din grămada de pământ să poată vedea şi mângâia măcar o parte din cel ce le era foarte drag. În asemenea momente, din fier să fii şi tot nu poţi să opreşti şiroaiele de lacrimi. Toate înmormântările sunt dureroase. Contează foarte mult gradul de rudenie şi relaţiile pe care le-ai avut cu răposatul din sicriu, dar şi vârsta pe care o ai în acele momente. Când eram copii, ştiam că toţi morţii au murit de bătrâneţe, deşi auzeam oamenii vorbind prin sat:
- Măi Iosană, ai auzit că o murit Todere?
- Când o murit, Doamni apără, că doară alaltăieri am fost la iel şi o zîs că să simti mai bini?
- Azi noapti, pă la ora 4 o murit. Îmi spusă pruncu lui, Ioane, ăla care are doi prunci. Mere la Sudrigiu să cumperi doşti (scănduri) pentru copârşeu (sicriu).
- Măi Gheorghii, dapu tânăr s-o dus, n-o avut numa'56 de ani, ştiu că o fost dintr-un an cu mini.
Noi, copiii de 6-8 ani, ziceam că la vârsta aceea omul este bătrân, mai ales că avea şi doi nepoţi care-i ziceau „moşu Todere”. Mortul era aşezat în cea mai frumoasă cameră din casă, camera de la uliţă, unde veneau neamurile mai apropiate şi într-o altă cameră alăturată sau în coridor se găsea o masă cu una-două sticle cu palincă şi farfurii pline cu plăcintă cu brânză Mai goleau câte un păhărel de palincă, mai spuneau bancuri, iar băieţii mai făceau unele glume ca să sperie fetele. Cu mortul, la priveghi, trebuia să stea tot timpul cineva. Nu era lăsat singur, fiindcă se spunea că altfel se va face strigoi şi va veni acasă. Din când în când, femeile din familie plângeau şi se văitau, creând o atmosferă înduieşătoare. La o înmormântare, o fetiţă de doi ani, văzând-o pe bunica ei cum se vaită şi neânţelegând bine ce face, i-a zis: „Maică, da nu mai cânta atâta, că mă doare capul!”. Copiii aşteptau cu nerăbdare ziua înmormântării, fiindcă atunci primeam câte un colăcel în care era înfipt un bănuţ, bănuţul norocos. Ne străduiam să-l păstrăm mult timp, fiindcă ştiam că acesta ne va purta noroc. Tot legat de înmormântare, un cetăţean aducea un sicriu într-un camion. A început să plouă şi ca să nu-l ude, a intrat în sicriu şi a pus capacul. Pe drum au mai făcut alte patru persoane cu mâna, şoferul a oprit şi le-a urcat sus, unde era şi sicriul. Acestea, văzându-l, şi-au făcut cruce şi au zis: “Doamne iartă-l pe mort!” şi s-au născut mai multe întrebări în mintea lor: „Din ce sat o fi?”, „Ce boală şi câţi ani o fi avut?”. În timp ce-şi puneau ei aceste întrebări, văd că se ridică uşor capacul şi cel din copârşeu întreabă:
- Mai plouă afară?
Persoanele văzând scena, auzind că mortul şi vorbeşte, de frică, au sărit din camion, unul rupându-şi un picior, altul două coaste. Şi dacă atunci mi se părea că eşti bătrân la 50 de ani, acum consider că e firesc să treacă omul de 80 de ani. Sunt la noi în sat două persoane, o femeie şi un bărbat, doamna Silaghi şi Ghiurca Lichi Tini, care au peste 90 de ani şi arată foarte bine. Să fie sănătoşi şi să atingă 100 de ani! Din curiozitate, să aflu care-i secretul acestei longevităţi, l-am întrebat pe bărbat:
- Bace Ghiurcă, cum te tratezi matale când eşti bolnav?
- Păi, dragă Sandrule, la răceală - cu un păhărel de palincă, dacă îmi creşte tensiunea - cu un păhărel de vodcă, cănd îmi scade tensiunea - cu un păhărel de vin roşu, lipsa poftei de mâncare - cu un pahar de vin alb, iar pentru o digestie mai bună - un pahar de bere.
Mirat de câte pahare cu băuturi trebuie să golească vecinul ca să se simtă bine, l-am întrebat:
- Bine, vecine, dar pentru ce boală bei apă?
- Dragă, aşa boală gravă încă n-am avut... mi-a răspuns consăteanul.
În zona Beiuşului, se manifestă foarte puternic întrajutorarea între oameni la evenimente fericite, cum ar fi nunta sau triste - înmormântarea. Participă tot satul, sentimental, material şi financiar. La înmormântare, oamenii sunt alături de familia îndoliată, încercând să ia şi ei din durerea existentă şi contribuie, material cu găini, ouă, făină, ulei, zahăr, etc şi financiar. La o înmormântare participă 150-300 de persoane, funcţie şi de neamurile din alte zone, şi se strâng între 5000 şi 12000 de lei.
Legat de cele două evenimente, era în sat un băiat, trecut de 30 de ani, care nu era căsătorit şi, când mergea la nunţi, o mătuşă de-a lui mereu îi zicea: „Acum, tu urmezi, nepoate!”. Cuvinte care pe băiat îl deranjau şi nu ştia cum să-i răspundă. I-a venit ideea la o înmormântare, când s-a dus la ea şi i-a zis: „Acum, tu urmezi, mătuşă!”.
VA URMA
Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431.
cdor(r) Alexandru Popa