clopoteleDeceniul 1950-1960 l-am parcurs de la vârsta copilului de grădiniță (4 ani), până la cea a adolescentului admis la liceu (14 ani). Au fost ani nespus de grei, cu multe lipsuri și privațiuni, cu frământări adânci în conștiința și viața fiecărui om. Este aproape imposibil să redai în câteva rânduri tot ce ai trăit atunci. Se vor scrie sute de volume despre acea perioadă, astfel încât tinerii de azi, chiar și cei în floarea vârstei, să înțeleagă acele vremuri. Undeva, în niște scrieri, despre care nu reușesc să-mi amintesc multe lucruri, a fost denumit „deceniul sângeros”.
Și cu toate acestea, oamenii au trăit așa cum au putut (sau cum li s-a permis), au muncit, au crescut copii, și viața a mers înainte. Copiii au mers la școală, au luat-o în serios, având în subconștient gândul că știința de carte îi va ajuta să trăiască și clipe de viață mai bune.
Orice copilărie are și momente fericite, mai multe sau mai puține după cum ți s-a hărăzit din ceruri, sau după cum reușești să te bucuri de bunătatea și generozitatea celor din jurul tău.
Pentru copiii din generația mea (rude, vecini, colegi, prieteni, cunoscuți etc.) cea mai așteptată și îndrăgită perioadă a anului era cea cuprinsă între 6 decembrie (Sf. Ier. Nicolae), când venea „Moș Nicolae” și 7 ianuarie (Sf. Prooroc Ioan Botezătorul Înaintemergătorul Domnului), când se închidea ciclul sărbătorilor de iarnă.
La școală nu ni se spunea nimic despre toate sărbătorile pe care urma să le parcurgem și pe care noi, acasă în familie, le trăiam cu mare bucurie și plăcere. Ni se spunea (de către învățători și profesori) că va veni Moș Gerilă, cu ocazia Anului Nou și că trebuie să pregătim „Plugușorul”. Aflam câte ceva (cu fiecare an mai mult) și despre Revelion.
Aveam vacanță de iarnă, de aproximativ două săptămâni, la sfâșitul lunii decembrie și la începutul lunii ianuarie, între trimestrul unu și trimestrul doi ale anului școlar (care avea trei trimestre). Era un bun prilej de a pregăti și de a trăi așa cum se cuvine toate sărbătorile de iarnă.
Tot așa s-ar putea spune și despre învățătorii și profesorii noștri (mai ales cei care locuiau în Otopeni), dar care manifestau mai multă precauție pentru a nu (deveni) fi subiecte de măsuri administrative.
Părinții și bunicii noștri încercau și reușeau să ne inițieze și să ne familiarizeze cu tradițiile și obiceiurule locale (laice și religioase), legate de sărbătorile de iarnă, între care, un loc central îl ocupa Sărbătoarea Nașterii Domnului (Crăciunul).
Primul semn de începere a perioadei faste a sărbătorilor de iarnă (deci în apropierea vacanței) îl primeam atunci când părinții ne anunțau că trebuie să ne curățăm ghetele (bocancii) de noroi, bine de tot, dar și să le spălăm, să le uscăm, să le facem cu cremă și să le lustruim.
Cine a trăit în acea vreme știe ce înseamna noroiul străzilor din Otopeni, care în marea lor majoritate, nici măcar nu erau pietruite.


A doua zi, eu, ca și ceilalți copii din familia noastră (eram în toatal patru) ne trezeam cu noaptea-n cap (la propriu și la figurat) și ne repezeam (toți, ca la o singură comandă) să vedem ce ne-a adus Moș Nicolae. Oricât de nescultători am fi fost în zilele precedente „moșul” nu ne-a ocolit niciodată. Uneori ne lăsa și câte o nuielușă, mai mare sau mai micuță, în funcție de comportament și nu de vârstă, dar de fiecare dată primeam câte ceva. Apreciam foarte mult dulciurile (bomboane, ciocolată, biscuiți, turtă dulce), dar și fructele (mere, pere, uneori și fructe exotice: smochine, portocale, roșcove). De banane nu-mi amintesc. A nu se înțelege că primeam din toate; eram deosebit de încântați dacă măcar una din categoriile menționate era pe „Lista Moșului”. Să nu uităm condițiile vremii și posibilitățile materiale ale părinților, care făceau eforturi nebănuite, pentru bucuria copiilor lor. Pot să spun cu această ocazie, din propria-mi experiență, că nimic nu poate egala strălucirea ochilor unui copil, care primește un dar, la o sărbătoare, la care a visat de nenumărate ori.
Pe măsura apropierii Crăciunului se intensificau și pregătirile pentru această mare sărbătoare a creștinătății, atât din partea celor mari, dar și a celor mici, a copiilor.
Mai întâi se mai vântura varza încă o dată, verificându-se gradul de înmuiere și cât de mult s-a acrit. Bunicul (care și-a asumat dintotdeauna operația de sacrificare a porcilor) verifica starea ustensilelor necesare pentru toate fazele: sacrificare, pârlire, curățare, spălare, tranșare, pregătirea pentru semipreparate etc.).
Gospodinele familiei, mama și bunica, verificau starea vaselor necesare pentru spălare, topire untură, fierbere etc. Dacă era cazul chemau spoitoresele, care mișunau prin sat, să „spoiască” vasele, tigăile, cazanele ș.a.
Noi, copiii, ne pregăteam fie pentru colindat, fie pentru mers cu „Steaua”, fie pentru amândouă (după vârstă și preocupări).
Ne rugam de mama sau de bunica să ne pregătească niște traiste, mai mari sau mai mici, după vârstă și înălțime, destul de zdravene, dintr-o pânză potrivită, pe care le purtam după gât și în care puneam covrigii (în principal), mere sau nuci pe care le primeam la colindat. Cei mai mari (chiar flăcăi până-n 20 de ani) își confecționau „crăcane”, niște ramuri de salcâm, în formă de „v” (mai rar cu 3 brațe), rezistente, pe care se înșirau covrigii. Erau tare mândri cei care reușeau să umple „crăcanele”, mândria lor era direct proporțională cu lungimea „uneltelor” respective.
Când ne-am făcut mai mari (12-14 ani) s-a lărgit și sfera preocupărilor legate de Sărbătoarea Crăciunului. Așa că am început să ne gândim cum să facem să mergem cu „Steaua”.
Cea mai mare problemă era confecționatul acestui obiect magic. Pentru acest scop am format „un grup de lucru”, compus din „3 crai de la răsărit”: Gelu, Nelu și Florinel; care făceau parte din același „leat” și mai eram și veri între noi. Gelu avea partea de realizare fizică a stelei dintr-o sită mai veche și 15 bețe (de brad), cu o tehnică numai de el știută, reușea să alcătuiască scheletul stelei. Noi îl ajutam s-o îmbrace cu poleială, hârtie lucioasă, colorată și hârtie creponată. În centru se afla o icoană (de fapt o poză) cu Maica Domnului și Pruncul Iisus, iar pe cele 5 raze ale stelei erau diverse imagini religioase, preluate din diverse ziare și reviste vechi, găsite prin podurile caselor noastre sau ale bunicilor. De mare însemnătate era „cleiul” folosit pentru lipirea materialelor menționate: era preparat după o rețetă „de casă”, din cea mai bună făină de grâu. Aproape în fiecare an reușeam să obținem una dintre cele mai frumoase stele, în comparație cu cele folosite de alte cete de urători. Nelu se ocupa de „problemele administrative”: stabilirea traseului de „mers cu Steaua”, lista de cântece (inclusiv cele de rezervă), lanterne, bețe (pentru a ne apăra de câini) și multe altele. Eu (Florinel) aveam ca sarcină tot ce ținea de „repertoriu”, text, melodie, interpretare, mai ales datorită calităților vocale. Piesa de rezistență era „STEAUA SUS RĂSARE”, apoi mai era „Trei Crai de la Răsărit” ș.a. Trebuia să fim pregătiți și pentru situații în care gazdele solicitau „supliment”, dar și răsplata era pe măsură.
Pregătirile de Crăciun căpătau consistență în momentul sacrificării porcului. Deși se zice că data tradițională pentru tăiere este de 20 decembrie (Sf. Mc. Ignatie Teoforul), la noi în familie se obișnuia ca acest eveniment (care în realitate era mai mult de atât) să aibă loc în ziua de 23 decembrie. Dacă se întâmpla să cadă într-o duminică, atunci „acțiunea” se devansa cu o zi (adică sâmbăta). Nu este timp și spațiu (tipografic) ca să fie descris acest adevărat ritual și să fie redată atmosfera inconfundabilă ce-l învăluia total; orice copil care a trăit așa ceva va rămâne marcat (pozitiv) pentru tot restul vieții. Trag nădejdea că voi avea ocazia, mult dorită, să descriu cu lux de amănunte acest obicei nemuritor.
În seara zilei de 23 decembrie, indiferent de starea vremii, la Otopeni era COLINDUL DE CRĂCIUN. Nici nu se așterneau bine umbrele înserării și pe toate străzile din satul „Otopenii de Jos” arhicunoscutul „Bună dimineața la Moș Ajun”.
Textul cântat de colindători era în funcție de vârsta lor sau de gazdele ce primeau urările.
Toți cei care participau la colind primeau covrigi, în mod sigur, și de la o gazdă la alta, nuci, mere, biscuiți, bomboane, după cum erau și posibilitățile de moment.
Când era zăpadă sau pământul era înghețat simțeam și trăiam cu mare plăcere Colindul de Crăciun. Dar când înotam din greu prin noroi, care se trecea cu mult peste glezne, plăcerea de a colinda nu mai avea aceeași amploare.
Până aproape de miezul nopții se mai auzeau glasuri de urători, din ce în ce mai rar, până când se lăsa o liniște deplină.
În Otopenii de Jos obiceiul de a colinda era puțin mai „dirijat”. Odată cu lăsarea serii se strângeau urători la „cooperativă” (un magazin sătesc gestionat de dl. Decu), care se afla în aceeași clădire cu căminul cultural „N. Bălcescu”. Părinții noștri îi spuneau locului „La Măndica”.
Când se considera că atât colindătorii, cât și colindații sunt pregătiți, alaiul pornea spre capătul străzii „23 August” dinspre Tunari și de acolo începea colindul, cu un „BUNĂ DIMINEAȚA” care înviora tot satul.
Când ajungeau la strada Bisericii, valul de colindători se revărsa pe celelalte străzi, unde gospodarii așteptau la porți gata să-i întâmpine cum se cuvine pe tinerii aducători de voie bună. Cam între orele 22-23 se dădea „stingerea” și toată lumea se restrângea, mulțumită și împăcată cu sine însăși, în casele unde atmosfera Crăciunului era deja instalată cu desăvârșire.
Îmi aduc aminte că în seara de colind mama cocea cozonacii, și ce cozonaci! Când ne întorceam de la colindat, obosiți și fericiți în același timp, la intrarea în casă ne învăluia o aromă ce nu se poate descrie, dar nici nu se poate uita. Ne pregătea mama un cozonăcel rotund și ni-l rupea în bucăți, așa cald cum era, și încălcând regulile postului, doar pentru copii, ne privea cu bucurie cu o privire cum numai mamele pot avea, și satisfacție cum înfulecam cu nesaț dintr-o minune irepetabilă. Oare pot exista pentru copii niște clipe mai fericite ca acestea?
A doua zi, în dimineața zilei de Ajun, prin sat se mai auzeau, în primele 2-3 ore, glasuri de copii mai mici, însoțiți de părinți sau frați mai mari, care mergeau și ei să-și colinde rudele sau vecinii.
Odată cu lăsarea serii începeau să umble urătorii cu „Steaua”. Acum nu mai era vânzoleală pe străzi ca la colindat pentru că numai „unii” erau pregătiți cu „stea” și cu cântecele potrivite.
Și această mult așteptată activitate era dependentă de starea vremii. Să ne imaginăm cum s-ar fi putut descurca purtătorii veștii Nașterii Domnului atunci când începea ploaia și munca lor de 2-3 săptămâni se topea văzând cu ochii. Mergeam cu „Steaua” la vecini, rude, prieteni, după cum știam că ne așteaptă să ne asculte și să ne mulțumească pentru urări. Pe la ora zece din noapte ne întorceam obosiți și satisfăcuți, mai ales dacă strădania noastră fusese bine răsplătită.
Între timp, mamele noastre puneau la fiert sarmalele și multe alte bunătăți preparate din porc.
Uneori mai mergeam cu „Steaua” și în dimineața zilei de Crăciun, dar și în seara respectivă.
Când eram mai mici, cel mai așteptat moment era acela când descopeream ce ne-a adus Moșul!
Pe lângă lucrurile de îmbrăcăminte, mai apreciam foarte mult dulciurile, despre care am mai pomenit anterior. Admiram foarte mult bradul (pe care nu l-am avut de la începuturile copilăriei) pe care părinții cu strădania lor de peste noapte, reușeau să ni-l prezinte ca pe o adevărată minune lăsată de Moș Crăciun. De câteva ori, rolul Moșului l-a jucat bunicul Zamfir, care se descurca de minune în fața celor 4 nepoți, copleșiți de fascinația momentului. De regulă tataia mergea dis-de-dimineață la biserică, participa la slujbă și se întorcea cu anafură, care era obligatorie, înainte de a pune în gură orice alte bunătăți. Masa de Crăciun, la care participa întreaga familie, avea o semnificație aparte, era un eveniment deosebit, unic, pe care copiii (viitorii adulți) nu-l uitau niciodată.
A doua zi de Crăciun era dedicată finilor. Părinții mei au cununat mai multe perechi de fini și au botezat mulți copii. Se simțeau mândri să fie nași, iar nouă, copii ai nașilor, ne plăcea să fim tratați ca atare.
În a treia zi de Crăciun, ziua Sf. Arhidiacon Ștefan, mergeam la rudele care purtau acest nume și mai „puneam” de o petrecere.
Zilele care mai rămâneau până la Revelion erau pline pentru părinți și bunici, trebuiau preparate șuncile, toba, cârnații, trebuiau pregătite afumătorile.
Și copiii aveau grijile și îndatornicirile lor. Cei mai mici insistau pe lângă părinți să le procure o sorcovă (lucru deloc ușor în urmă cu 60 de ani) și se străduiau să memoreze: „Sorcova, vesela....”. Cei mari (de fapt băieții) se pregăteau să meargă cu „Plugușorul”. Trebuia pregătită recuzita: biciul, clopoțeii, chiar și buhai câteodată. Trupa era aceeași, la care se mai alăturau, pe parcursul anilor, Florian, Sandu, Gigi ș.a. Gelu era „meșter” la confecționarea biciului, care era cu atât mai reușit cu cât pocnea mai tare. Tot el îl mânuia și reușea de cele mai multe ori să stârnească admirația asistenței, a celor care primeau urători. Noi, ceilalți membri ai grupului făceam „cântările” și agitam clopoțeii. De bază erau textele: „Mâine anul se înnoiește”; „Aho, aho, copii și frați” și multe altele.
La noi, la Otopeni, „Plugușorul” avea dedicată o singură seară - 30 decembrie. Am ținut să fac această precizare întrucât am constatat, cu tristețe și mâhnire, că odată cu „libera circulație” de după 1990, unii necunoscători, de-aș zice ageamii, între tradițiile noastre locale, încearcă să impună „Capra”.
Cu 10-12 zile înainte de Anul Nou se unesc în găști dubioase, unii îmbrăcați în imitații dizgrațioase de costume populare, bat niște tinichele și suflă în fluiere stridente, strigă niște versuri „originale” și încearcă să-și impună manifestarea „artistică”, forțându-ți poarta. Dacă-i refuzi se supără foc și încep să profereze înjurături și urări „neortodoxe”.
Anul trecut, fiind Ajunul Crăciunului, l-am întrebat pe „liderul” formației dacă știe să cânte „Steaua”.
S-a blocat în primul moment, m-a privit ca pe un posibil extraterestru, s-a întors către ai săi și le-a zis pe un ton de veritabil „miștocar”: „hai bă, să plecăm că ăsta e stelist!”.
De fapt ce este „Capra”? În dicționarul editat de Academia Română se arată, printre altele: „Capra – obicei practicat (la țară); în seara de Anul Nou, constând în jocuri executate de un flăcău, mascat în chip de capră”. La Otopeni, nu a existat acest obicei și nici nu cred că otopenarii autentici se dau în vânt după așa ceva.
În ultima seară a anului s-a sărbătorit Revelionul - a fost, este și va fi!
În anii la care face referire textul de față, singura sursă de muzică pentru un sătean era un radio cu galenă. Satul s-a electrificat după 1955 (excepție făcând Primăria, Școala, Căminul Cultural). Așa că ar putea fi vorba de radio sau pick-up.
Și totuși oamenii știau cum să întâmpine Anul Nou; se strângeau, de regulă vecini sau rude și aducea fiecare ce avea mai bun: sarmale, cârnați, cozonac, vin. Toate erau de cea mai bună calitate, erau produse veritabile, neatinse încă de chimicale.
Se mânca bine, se bea bine, se spuneau glume și chiar se cânta, îndeosebi femeile care aveau voce. Unele familii își permiteau să tocmească și lăutari, din afara satului, căci în Otopeni nu erau.
Am mai prins vremurile când încă se mai organizau revelioane la „Conu' Angelică”. Acesta împreună cu priceputa și autoritara sa soție, Coana Vasilica, dețineau și administrau un complex, cu restaurant, salon de nunți, săli de biliard, poker sau table, ba chiar și o pistă de popice, în curtea din spate. Localul era situat pe strada 23 August, pe partea cu școala, între străzile Stabilizării (Lacul Negru) și Polonă. Spre regretul multora, chiar și al meu, complexul a fost demolat înainte de 1960.
În dimineața zilei de Anul Nou se auzeau glasuri limpezi de copii care mergeau cu Sorcova. Cei mai mititei erau îsoțiți de părinți, dar erau și mici cete independente alcătuite din 2-3 prichindei care se aventurau în susul și în josul străzii (maxim 10-12 case), mândri tare că pot să se remarce și ei cu ceva. Ceva irepetabil aș spune eu!
În ziua de1 ianuarie îl sărbătorim pe Sf. Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei. Unchiul Vasile, fratele mamei, spunea că anul începe cu el și că este o zi a tuturor nebunilor, căci nimeni nu este cu mintea trează în această zi. Doar copiii, care te observă și te taxează, aș adăuga eu.
Într-una din zilele care urmau după 2-3 ianuarie, venea părintele (Popa Ionică-în limbajul locului) cu botezul. Pentru Întreaga comunitate era un eveniment important, căci fiecare gospodar dorea să-i fie aghesmuită casa și întreaga curte.
Pregătiri serioase se făceau pentru ziua de Bobotează (Botezul Domnului) din 6 ianuarie. Pe terenul triunghiular din fața clopotniței bisericii (la intersecția străzilor Prezidențială cu Stabilizării), vecin cu ai lu' Tantel, era un puț cu roată, cu diametru mare; acolo se instalau câteva butoaie și budane mari, care se umpleau cu apă.
Tataie Zamfir, un om cu mult respect pentru cele sfinte, în calitate de consilier parohial, participa la astfel de ceremonii cu multă evlavie.
Avea și o contribuție practică, căci unele din vasele în care se sfințea agheasma erau ale sale.
În dimineața zilei de Boboteză era pusă o masă mare în centru, frumos împodobită, pe care se afla tot ce era necesar pentru săvârșirea slujbei. Părintele Ionică, ajutat de nea Gheorghe Dascălul, împreună cu alte persoane pricepute într-ale cântărilor bisericești, realizau un spectacol religios, de-a dreptul impresionant.
Era multă lume, majoritatea alcătuind-o femeile. Printre cei prezenți eram și noi, copii, care nu eram împidicați nici de „gerul Bobotezei” (foarte rar și în acele timpuri) să fim martori și participanți, la un eveniment care ne plăcea.
La sfârșit, când apa sfințită era la dispoziția tuturor, fiecare își lua într-una sau mai multe sticle de „monopol” (pe-atunci nu se inventase plasticul) și chiar în carafe de sticle (toate împodobite cu busuioc), atâta cât considera că are nevoie. Nu-mi amintesc să fi văzut înghesuială sau îmbrânceli, cum vedem azi la televizor, în astfel de ocazii.
Oamenii plecau mulțumiți spre casă, fericiți chiar că până la anul viitor au la dispoziție un leac miraculos, pentru depășirea momentelor dificile. A doua zi după Bobotează îl sărbătoream pe Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Deși n-am avut pe nimeni în familie care să poarte acest nume, aveam totuși vecini și rude (chiar văru' Nelu) la care mergeam cu urări și daruri.
Și așa petreceam o lună neasimuit de frumoasă, bogată în amintiri pentru mai târziu. Ne aminteam brusc de școală, de toate obligațiile noastre de elevi silitori.
Nu știu dacă astăzi mai trăiesc copiii aceleași inegalabile sentimente în perioada Sărbătorilor de Iarnă.
Gândesc totuși, că trebuie să facem mai mult pentru reînvierea unor obiceiuri și tradiții firești.
Până atunci urez tuturor otopenarilor să aibă parte de sănătate și voie bună, pace și prosperitate, să aibă speranța și încrederea că vor trăi și vremuri mai bune!
LA MULȚI ANI!

Florinel Alexe

Orasul