Aterizarea pe stadionul Ghencea

Revenind la misiune, paraşutiştii au dat jos cele două cadavre şi le-am predat unui căpitan înarmat, care cu o grupă de militari păzea obiectivul, fără a-i spune cine sunt în foile de cort, doar că va veni cineva, trimis de generalul Stănculescu, să le ridice. Am pornit motoarele şi am decolat. La unitate am ajuns teferi, dar într-o stare de epuizare psihică şi fizică îngrozitoare. Nici nu-mi venea să cred că într-o zi, unui biet om îi este dat să trăiască atâta istorie! În unitate, colegii ne informau că Ceauşeştii au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, fără a bănui că noi am văzut totul pe viu. Priveam transmisia Televiziunii Române Libere cum crainicul îşi tot cerea scuze că nu se poate încă da caseta cu execuţia, că se lucrează la ea. Toţi aşteptau caseta cu execuţia, o ţară, de fapt o lume întreagă aştepta. În acele momente, era trecut de ora 21, a sunat Stănculescu să ne întrebe unde sunt „coletele”, fiindcă a fost la stadion şi nu le-a văzut. Când i-am raportat că le-am lăsat acolo în paza unui ofiţer, a ordonat ca membrii echipajului care am transportat coletele, adică noi, să ne prezentăm la sediul MApN, de unde să mergem împreună cu el la stadion.
Deci clipele noastre de groază nu s-au terminat?! Am înţeles, dintr-o dată, că statul major al Revoluţiei ezita să transmită imagini despre execuţia Ceauşeştilor fără a avea dovada palpabilă a morţii lor: cadavrele. Cum de diversiuni nu duceam lipsă, unii ar fi spus că totul nu-i decât o farsă, că au fost împuşcate sosiile lor, că nu ei sunt cei cu adevărat împuşcaţi. Ce era de făcut? Ne-am întrunit cele două echipaje şi am stabilit că, în timp ce noi ne întâlnim cu Stănculescu, ei stau la elicopter şi dacă se transmite la radio sau televiziune că am fost omorâţi, ei decolează şi trec graniţa, de unde vor transmite adevărul.


Pe drumul de la unitate până la biroul lui Stănculescu am trăit revoluţia la alţi parametri. Ne-am deplasat cu un autoturism şi cum toţi trei eram îmbrăcaţi cu combinezoane de zbor, păream suspecţi. Eram opriţi de către toate patrulele formate din miliţieni, militari şi persoane civile de diferite vârste şi culori şi în pofida legitimaţiilor, a trebuit să ducem o serioasă muncă de lămurire pentru a convinge revoluţionarii că nu suntem terorişti, ci piloţi. Când am ajuns în zona Ministerului Apărării, am fost somaţi de departe. În faţa ministerului am văzut imagini cutremurătoare. Evenimentele fuseseră cu mult mai tragice decât auziserăm noi sau le văzuserăm din aer, de la manşa elicopterului… Unul din militarii care păzeau instituţia, văzându-ne îmbrăcaţi în ţinută nemaivăzută de el, uniforma de pilot, a crezut că suntem terorişti şi a deschis foc asupra noastră, dar norocul a fost că era nou în armată şi nu era prea instruit la capitolul trageri cu pistolul mitralieră. Dar pe ofiţerii de la Unitatea Specială de Luptători Anti-Tero (USLA), al cărei comandant era de pe meleagurile Beiuşului, col. Ardeleanu, militarul nepregătit şi colegi de-ai lui, i-au nimerit şi i-au nimicit. Acei ofiţeri USLA aveau o pregătire militară superioară şi erau consideraţi luptătorii de elită ai Ministerului de Interne, de fapt ai ţării, şi-n dimineaţa zilei de 24 decembrie au fost chemaţi de generalul Militaru, ministrul Apărării Naţionale, să se prezinte la sediul M.Ap.N. pentru a-l apăra, dar au fost întâmpinaţi cu gloanţe şi împuşcaţi, catalogaţi ca fiind cei mai mari terorişti. Se vedeau trupurile lor, pe jumătate dezbrăcate şi cu urme de răni produse de trecătorii care stingeau ţigările aprinse pe ei, crezând că sunt terorişti. Veniseră multe persoane din tot Bucureştiul să vadă cu ochii lor cum arată teroriştii despre care se vorbise atâta la televizor. Erau lăsaţi acolo la discreţia spectatorilor, erau scuipaţi, batjocoriţi şi loviţi. Aşa a vrut generalul Militaru, aşa s-a întâmplat.
Armata era în mâinile lui şi a dorit să plătească nişte poliţe mai vechi… Noi am ajuns la poartă, ofiţerul de serviciu ne legitimează, dă un telefon şi după câteva minute vine aghiotantul generalului şi ne duce în biroul lui Stănculescu. Pe hol ne-am întâlnit cu judecătorul Gică Popa, care părea şi mai agitat decât în ziua dinainte, când îi condamnase la moarte. După câteva săptămâni, s-a autocondamnat şi pe el la aceeaşi pedeapsă - s-a sinucis. A venit apoi generalul Stănculescu, a dat mâna cu noi, spunând că urmează să mergem pe Stadionul Ghencea pentru a arăta noi înşine locul, fiindcă a fost aseară pe la ora 20.30 şi nu le-a găsit, iar ofiţerul căruia noi i-am predat coletele susţine că nu ştie unde sunt şi că nici n-a văzut colete în zonă. Dar să vedeti ce relatează căpitanul respectiv despre acele momente. Căpitan Cristian Călinescu: „În jurul orei 16.30 au venit două elicoptere dinspre Domneşti. Au aterizat ca şi dimineaţa în perimetrul înconjurat cu valuri de pământ. După un timp, pe biută a apărut un militar, adresându-ne semnalul convenit, semnal că au aterizat elicopterele. Trebuia să fie doi, dar în sfârşit… Împreună cu Dragomir şi cu locotenentul de transmisiuni am plecat spre ei. Urma să vină noaptea şi cercetarea din aer a zonei în prag de seară era binevenită.
La jumatatea distanţei, cel de pe biută a dispărut, contrar înţelegerii de dimineaţă dintre noi şi aviatori. „-E cacialma, nu-s ei”, am zis. Mai curajos, plutonierul Dragomir mi-a spus că el nu se intoarce. „-Puteau să ne împuşte până acum… Dacă am ajuns până aici, să mergem!...”. Ne-am pregătit pistoalele mitralieră şi am înaintat prin salturi scurte. Când eram la vreo 30 de metri, a apărut iar, făcând semnul acela cu casca în sus şi în jos, după care a dispărut. Concomitent s-au auzit focuri de armă dinspre cimitirul Ghencea, dar şi în spatele nostru. În acel moment am ordonat: „Culcat… şi rămânem pe loc, că nu se ştie ce se întâmplă”. La insistenţele plutonierului pe care parcă-l tragea o aţă: „Hai tov. căpitan, că n-or fi ei mai ai dracului decât noi…”, am ajuns pe biută cu armele gata de tragere. Ei erau la baza valului de pământ, în interiorul acestuia, lângă două pachete grele învelite în foi de cort şi pături albastre.
Aviatorii ne-au întâmpinat oarecum îngrijoraţi, oricum nu atât de expansivi şi de prietenoşi cum erau dimineaţă şi ne-au spus că ei numai pot sta, că li s-a defectat un motor şi că au adus două cadavre pe care va veni cineva să le ridice. „Nu vă interesează cine sunt, poate nici noi nu ştim“. Da, așa au zis, „poate nici noi nu ştim”, dar să le păzim bine până vor fi ridicate. Ne-am strâns mâinile, ne-am strâns în braţe şi ne-am despărţit. După plecarea lor, plutonierul Dragomir, neastâmpărat ca de obicei, iute ca argintul viu, mereu iscoditor, mă şi ia în primire:
„-Şefu', hai dom'le să vedem şi noi cine sunt morţii.
-Mă, Ioane, n-are rost… să nu fie dracului vreo cursă, vreo cacialma…
-Hai dom'le, vă rog… Să ştim şi noi pe cine păzim. Poate sunt terorişti şi găsim şi noi la ei niscaiva scule, d-alea de n-a văzut Parisu'…
-Nu şi nu…Vezi şi tu câte se întâmplă… o fi vreo bombă, Doamne fereşte…
-Lasă şefu', trag o rafală în ei şi dup-aia mergem.
-Nu, Ioane, dacă sunt într-adevăr morţi, îi profanăm şi e păcat…”

VA URMA

Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431.

cdor(r) Alexandru Popa

Orasul