Peripețiile militarilor care au păzit trupurile soților Ceaușescu
în noaptea de 25-26 dec. 1989 pe stadionul Ghencea

Tot discutând noi chestii d-astea, el s-a deplasat pe coama biutei, spre dreapta cum eram, vreo 5-6 metri şi mi-a zis:
- Aveţi dreptate, şefu'! Sunt manechine, dom'le. E o cursă.
M-am dus şi eu: într-adevăr, dintr-un pachet ieşea un picior roz şi lucios, culoarea aceea imposibilă a manechinelor, şi-am spus:
- Cacialma, cacialma… Hai s-o zbughim d'aici.
Am luat-o la fugă. Mă gândeam la elicopteriştii care mi se păruseră oameni de-ai noştri, prietenoşi şi serioşi. Să ne fi păcălit ei în halul ăsta? „Îmi bag picioarele, eu nu stau o noapte întreagă să execut ordinele unor piloţi pe care nu-i cunosc… Sunt morţi, nu-i fură nici dracu”. A mai trecut aşa o oră-două, mă tot gândeam: să raportez sau să nu raportez superiorilor? Nu raportez, dom'le. Că ăia mă iau c-am părăsit dispozitivul, c-am facut jocul teroriştilor, intru în altă dandana…
Se lăsase întunericul, începuse răpăiala şi mi-a zburat gândul de la pachetele alea. Trebuia să ne apărăm zdravăn. Pe la ora 20.30-21.00 primesc telefon de la unitatea vecină că lângă biută se află un TAB, care a intrat în zonă fără să semnalizeze, cu luminile aprinse. Căpitanul Constantinescu îmi zice: „Mă, Cristi, ia măsuri. Trage, dă cu tunul în el…”. I-am zis: „doar dacă va trage el, eu voi riposta.” M-am uitat prin luneta aparatului de observare şi vedere pe timp de noapte cu infraroşii şi am văzut tricolorul românesc pe TAB. I-am spus lui Constantinescu să termine cu alarmele false. Ei însă au tras asupra TAB-ului. Speriaţi de ăştia probabil, cei cu TAB-ul au plecat. Apoi am fost chemat la telefon de căpitanul Marin Tudor care ţinea locul la comanda unităţii, întrucât comandantul se afla cu grosul forţelor noastre la Televiziune.
- Cristi, unde sunt, dom'le, containerele?


Am rămas uluit. Ce vrea să zică ăsta? Lui îi stă mintea la glume. Am izbucnit nervos:
- Biserica mă-tii… trag ăştia în noi ca la balamuc şi voi la adăpost pe sub birouri, ne luaţi la mişto?…
Mi-a ordonat să vin la regiment. Am luat DAC-ul şi am pornit spre cazarmă, hotărât să le fac scandal. Şoferul plângea întruna. De trei zile şi trei nopti, ăsta plângea. Era soldatul care în 21 spre 22 decembrie, la Intercontinental, intrase cu camionul în demonstranţi. De atunci nu şi-a mai revenit, plângea întruna. M-am prezentat la căpitanul Tudor:
- Mă, Cristi, înţelege-mă, am primit telefon de sus… trebuie să fie în zonă nişte containere.
- Să fiu al dracului, Tudore, eu n-am văzut aşa ceva… Să-mi sară ochii…
- Te rog, scotoceşte! Mă înnebunesc ăştia.
- Dom'le, două elicoptere au fost, o Dacie neagră, da, un TAB aşijderea, containere, niet!
- Du-te, lasă-mă… Cu tine nu se poate înţelege omul…
Am plecat înapoi cu DAC-ul, nu înainte de a lua din cancelarie o sticlă de şampanie şi un termos cu cafea (pe care mi le adusese nevastă-mea), ca să-mi împărtăşesc colegii de Crăciun. În dispozitiv mă întâmpină Dragomir:
- S-a tras în prostie, tov. căpitan…
- Acum?
- De vreun sfert de oră e linişte… Hai să dăm o fugă până acolo, tov. căpitan…
Nu mă slăbea deloc cu obsesia lui. Trecuse cred de miezul nopţii.
- Ioane, datoria mea e să-mi apăr subordonaţii. Suntem atacaţi, ripostăm. Altfel, murim ca proştii.
- Vă apăr eu. Nu mi-e frică. Luăm o grupă de soldaţi, ne rupem epoleţii, emblemele de la ciofuri, ne târâm până acolo.
- Nu şi nu. Noaptea eu nu-mi părăsesc subordonaţii pentru himere.
Începe iar răpăiala. Sunt chemat iarăşi la apel. Divizia. Merg eu târâş din şanţ până la telefon şi de la capătul firului un maior de la statul major al marii unităţi:
- Cristişorule, te iubesc că mai trăieşti. Ce se mai întâmplă pe acolo?
- E de groază, tov. maior, ploaie de gloanţe…
- Cristişorule, fii calm, apără-ţi oamenii şi fii atent la liziera pădurii…
Apoi mă trezesc în ureche cu o altă voce, a generalului Pletos, noul comandant al diviziei:
- Mă căpitane, ia vino tu încoace!
- E ploaie de gloanţe …
- Lasă, mă, că nu te împuşcă nimeni; vino tu la mine …
Ce era să fac? Aruncă-te Cristişorule, în DAC şi fuga la divizie, la domnul general. La punctul de comandă, maiorul m-a pupat, îmi zice: „Mi-e frică pentru tine, mă băiete!”, apoi îmi deschide uşa de la biroul comandantului.
- Măi căpitane, măi… Ai tu acolo nişte containere, unde sunt, măi tovaraşe?
Uitasem de astea şi nici nu puteam realiza sensul acestei noţiuni. Dom'le eu când am auzit de la Tudor prima dată de containere, în zăpăceala aia care era atunci mi-au venit în minte hardughiile alea metalice de pe trenuri şi din camioane cu care se transportă marfuri şi alea mi-au rămas în cap. În toată brambureala aia, eu nu am reuşit să mă desprind de această imagine şi să fac vreo legătură între containere şi cele doua colete. Era distanţa de la cer la pământ. Că nici nu mi s-a zis „cele doua containere lăsate de elicopterişti”, fiindcă aşa ştiam că se referă la colete şi nu la containere.
- Nu sunt, tovarăşe general. N-am văzut, nu cunosc.
Apoi generalul se adresează maiorului:
- Ia-l de acolo, mută-l unde-a-nţărcat mutu' iapa, pune-l pe unul mai destoinic, că ăsta ne bagă în puşcărie…
- Mă Cristi, termină odată cu fiţele… Fierbe toată armata pentru containerele astea. Spune unde sunt!
- Aţi înnebunit cu toţii, trimiteţi pe altul în locul meu, că simt cum o iau razna.
Se lumina de ziuă… Între timp, noi, împreună cu generalul Stănculescu, ne-am deplasat cu un TAB, un ARO şi două ambulanţe, pe stadionul Ghencea. Coletele erau acolo, în locul unde le lăsaserăm. Au fost urcate în ambulanţe şi ne-am deplasat la Spitalul Militar Central, unde cadavrele au fost introduse în morga instituţiei, iar noi am fost conduşi în biroul generalului Stănicioiu, comandantul spitalului, unde am fost serviţi cu câte o cafea. Ne-am întors cu TAB-ul la minister, am primit armele şi o învoire de circa trei ore să mergem să ne vedem familiile. Apoi ca într-un vis, a început să ningă. Era prima zăpadă a anului. O zăpadă ca un pansament alb peste o rană…
Stănculescu a conceput operaţiunea din 25 decembrie 1989 de la Târgovişte, ca un mare jucător de şah. Generalul a înlocuit cei opt pioni, cu opt paraşutişti, cei doi cai, cu două elicoptere, cei doi nebuni, au fost înlocuiţi cu cele două complete, de apărare şi de judecată, iar cele două turnuri, au fost înlocuite cu Gelu Voican Voiculescu şi Virgil Măgureanu. A urcat toate piesele pe cei doi cai, pardon, în cele două elicoptere, le-a dus şi le-a aşezat pe tabla de joc, pardon, pe câmpul morţii, şi apoi a urmărit desfăşurarea acţiunilor istorice cu un calm şi o luciditate de neimaginat, acţiuni care s-au derulat cu o rapiditate înfiorătoare, şi până când nu a nimicit regele şi regina (foste, până cu trei zile înainte), cu propriile lui piese, nu s-a oprit.

VA URMA


Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431.

cdor(r) Alexandru Popa

Orasul