Perspectiva creează lumea fiecăruia. Ce şi cine suntem creează lumea noastră. Pentru un om al legii, oamenii se impart în infractori şi ceilalţi, mulţi dintre ei „negustori cinstiţi” doar pentru că nu au fost prinşi încă.
Pentru un medic, oamenii sunt pacienţi, ai lui sau ai altora, adică sută la sută suferinzi.
Pentru un profesor, toţi sunt fie premianţi, fie repetenţi, adică învăţăcei pe toată viaţa.
Pentru un politician, toţi sunt potenţiali furnizori de voturi.
Pentru un matematician, toţi cei ce nu sunt – nu există.
Pentru fotbalişti, ceilalţi sunt suporteri, aşa cum pentru vedete de o zi, toţi bărbaţii din topul averilor sunt potenţiali logodnici.
Pentru bucătari, restul sunt gurmanzi.
Pentru un bancher, toţi sunt beneficiari de credite. Pentru extremişti, toţi sunt victime.
Pentru turmentat, toţi sunt în ceaţă şi se dedublează derutant.
Pentru cei buni, şi ceilalţi au suflet de aur, aşa cum pentru vicleni, toţi ascund un pumnal sub haină.
Ceea ce suntem determină esenţial felul în care îi privim pe ceilalţi. „Cine mai citeşte astăzi?” se întreabă cu dispreţ, arogant, cei ce n-au cunoscut bucuria adevărată a lecturii sau efervescenţa unui tărg de carte.


„Cine mai merge astăzi la teatru, la operă, concerte, muzee?” se întreabă cu aer superior cei pentru care distracţiile sunt de cu totul altă natură şi se petrec în cu totul alte spaţii, fără legătură cu ceea ce îmbogăţeşte cu adevărat viaţa.
Cine mănâncă plescăind de plăcere scorpioni prăjiţi, nu poate înţelege repulsia celuilalt faţă de această exotică slăbiciune.
Partea noastră de lume, mai generoasă sau mai îngustă, o modelează pe cealaltă, concentric, după chipul şi asemănarea ei.
Pentru o buburuză, tulpina de floarea-soarelui e o adevărată probă de tenacitate, o călătorie a perseverenţei. O furnică se poate îneca într-o picătură de ploaie, o gâză e carbonizată de becul lămpii.
Unii privesc cu spaimă în sus, alţii cu grijă în jos, alţii la cei asemenea, de unde le-ar putea veni primejdia.
Că „lumea nu-i doar atât cât se vede cu ochii”, după cum spune înţelept o poveste sau că ea în niciun caz nu este „până la vârful pantofului”, cum sublinia uşor acidulat un scriitor contemporan pentru adolescenţi, nu ne putem îndoi.
Fiecare îşi construieşte propria lume în funcţie de ceea ce este el însuşi, de ceea ce-l defineşte, de ceea ce gândeşte, de orizontul personal, de perspectiva pe care i-o oferă propria fereastră deschisă spre lume. E important spre ce dă fereastra fiecăruia dintre noi!
Vestea că lumea e mare şi că noi nu suntem centrul ei s-ar putea să fie, pentru mulţi, surprinzătoare. Să ne lăsăm surprinşi de ceea ce ne oferă, dar să ne-o construim astfel încât ea să devină miraculoasă, darnică şi un continuu prilej de descoperire. Pentru că darurile ei se vor întoarce spre noi generos, ca o ploaie într-un ţinut arid.
Nu întâmplător, în poveşti, eroul îşi găseşte fericirea la capătul unei călătorii. Nu lumea vine la noi acasă, ci noi trebuie să ieşim în lume şi să-i lărgim orizonturile pas cu pas. Dar nu în orice direcţie, aşa cum căderea într-o prăpastie nu poate face parte dintr-un traseu turistic personal.
Găsirea fericirii eroului din basme vine odată cu izbânda în beneficial celorlalţi, care abia apoi aduce şi un câştig personal. A te dărui, a te pune în slujba semenilor poate fi un sacrificiu care pe mulţi îi sperie, pe care nu şi l-ar asuma, Doamne fereşte, niciodată. Cei mai mulţi nu sunt făcuţi pentru aşa ceva, ci doar pentru o lume personală confortabilă, fără riscuri, colivie de aur a captivităţii.
Fiecare călătoreşte prin lume atât cât este capabil să o facă.
inferiorDar călătorind, să ne uităm sub paşii noştri, pentru că trăim într-o lume a piticilor pe care-i putem ucide cu indiferenţă fără să vrem. Să ne uităm, deopotrivă, şi deasupra noastră, pentru a nu fi striviţi de alţii, pentru că trăim, bieţii de noi, şi în lumea uriaşilor. Problemă de perspectivă!

Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu

Orasul