Drumul spre performanţă

Începuturi
Pe şoseaua de la Oradea spre Deva, la 8 km după ce laşi în urmă municipiul Beiuş, în intersecţia din localitatea Sudrigiu, pe partea stângă se deschide un drum spre Peştera Urşilor, iar în partea dreaptă, drumul asfaltat care duce în localitatea, centru de comună, Lazuri de Beiuş. Aici m-am născut, într-o călduroasă zi de 02 august 1953, într-o familie cu patru copii, trei fete şi eu, mezinul, cunoscut în sat cu numele de Sandru Fani lui Lupuţ, părinţii fiindu-mi Ştefan-Fane şi Floare.
Ţara Beiuşului, una dintre cele mai frumoase depresiuni, este înconjurată de minunate obiective turistice cunoscute atât în ţară cât şi peste hotare: Stâna de Vale cu renumitul Izvor al Minunilor, Peştera Urşilor, Băile Felix cu binecuvântatele sale izvoare de ape termale, Peştera Meziad, Complexul Padiş, Mânăstirea Izbuc bine cunoscută pentru izvorul în care curge o apă tămăduitoare numai în ziua de Sântămărie Mare (15 august) şi, nu în ultimul rând, Arieşeni, locul de unde începe „ţara moţilor”, renumit în zilele de azi pentru turismul montan şi pârtiile de schi. La 2 km de comuna Lazuri de Beiuş se află şi Fabrica European Drinks, una din cele mai mari companii de băuturi răcoritoare, ape minerale, conserve variate, băuturi spirtoase şi bere din România şi din Europa.
Această companie, care beneficiază de una din cele mai valoroase surse de apă minerală din lume, captată din Izvorul Minunilor de la Stâna de Vale, a fost înfiinţată de fraţii gemeni Ioan şi Viorel Micula în anul 1993 şi a ajuns la 11.000 de angajaţi şi peste 3.800 de autovehicule.
Comuna Lazuri de Beiuş este formată din patru sate: Lazuri de Beiuş, Hinchiriş, Cusuiş şi Băleni şi are aproximativ 600 de case şi 1.800 de suflete. Este aşezată la aproape 2 km de şoseaua Oradea - Deva, între Beiuş şi Ştei, în mănoasa luncă a Crişului Negru, într-un peisaj mirific, binecuvântat de Dumnezeu cu câmpie pentru cultivarea cerealelor, dar şi cu păduri şi dealuri pline cu pomi fructiferi şi viţă de vie. Satul este împărţit în două: „josanii”, care sunt aproape de apa Crişului Negru şi „susanii”, înspre dealuri şi aproape de păduri. Aceste specifităţi de relief au făcut ca jocurile şi preocupările tinerilor din sat, încă de când sunt mici, să fie diferite. Josanii, mergând mai des la scăldat, erau mai buni înotători şi pescari, iar susanii, cutreierând toată ziua pădurile şi dealurile, erau mai buni cunoscători ai pădurilor, în alegerea bureţilor comestibili, dovedeau mai multă abilitate la săniuş şi agerime, când mergeam la furat de cireşe orădane în luna mai. Mergeam şi eu la pescuit, dar de fiecare dată prindeam peşti foarte ciudaţi, aveau capul foarte apropiat de coadă...


Comuna este înconjurată de două lanţuri de munţi, ai Bihorului şi Munţii Codru Moma, fiind aidoma descrierii Ardealului făcută de marele nostru istoric Nicolae Bălcescu în opera sa care mi-a însufleţit adolescenţa şi tinereţea „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”.
Casele din comună, ca de altfel în tot Bihorul, sunt lipite unele de altele şi au curţile închise, au două camere la stradă, foarte rar folosite, şi în prelungirea lor se găsesc bucătăria, anexele şi şura care închide curtea. Gospodăriile sunt mici cetăţi, fiindcă dacă se încuie căputul (poarta) de la uliţă şi căputul de la şură, n-ai pe unde să intri în curte, decât pe sus cu elicopterul. Dar aşa cum sunt de închise casele, aşa de deschişi şi prietenoşi sunt oamenii acelor locuri.
Locuitorii comunei Lazuri de Beiuş sunt harnici, de o mare cumsecădenie şi deosebit de ospitalieri. Sunt gata oricând să deschidă uşa casei şi să pună pe masă un pahar cu palincă şi ceva din preparatele lor; femeile sunt recunoscute a fi printre cele mai pricepute gospodine din Bihor, mai ales în delicata artă gastronomică a preparării de plăcinte şi de prăjituri.
Primii mei ani din viaţă, grădiniţa, şcoala primară şi şcoala generală le-am urmat în comuna mea natală. Mergeam la şcoală cu o trăistuţă de cânepă, în care ţineam caietele, cărţile şi strâjeaua (felia) de pită unsă cu unsoare (untură) sau cu liptar (magiun de prune), pe care o mâncam în pauza mare. Doamne, şi ce bune mai erau!

Orizonturi militare pentru mine
Când eram în clasa a VI-a, un vecin de-al nostru, Ioane Flori, era elev în clasa a X-a la liceul militar, fiind primul băiat din zonă care reuşise la o astfel de instituţie militară de învăţământ. În vacanţa de iarnă, când se plimba pe uliţa satului, îmbrăcat în uniforma militară, mulţi oameni, dar mai ales noi, copiii, ne uitam cu admiraţie la el. Într-o zi, tata văzându-l pe geam, mi-a zis: „Uite, aşa aş vrea să te văd şi pe tine, în hainele acelea frumoase!” „Lasă tată, că o să mă vezi!” i-am răspuns eu şi mă şi gândeam cum să fac să-i îndeplinesc dorinţa cât mai repede.
Zis şi făcut! M-am dus la vecinul Ioane, i-am zis că tata vrea să mă vadă îmbrăcat în hainele lui militare şi l-am rugat să mi le dea ca să le iau pe mine şi să mă înfăţişez aşa în faţa părinţilor. Ioane a râs de ideea mea, mi-a explicat că hainele-s mari de mine, că portul ilegal de uniformă militară se pedepseşte, dar m-a sfătuit să învăţ bine ca să dau examen şi să intru, întâi la liceul teoretic şi după doi ani de liceu pot să dau examen la liceul militar. În concluzie, n-am putut să-mi pun acest plan în acţiune, să îmbrac hainele lui ca să-i arăt tatălui meu ce repede i-am îndeplinit dorinţa, dar gândul îmi era mereu acolo, la acea uniformă. Au trecut anii, şi când eram în clasa a VIII-a, în luna decembrie, aud o discuţie între părinţii mei:
- Măi Floare, m-am întălnit azi cu profesorul de armetică, Ştiolea Aurel, ăla de care vorbeşte lumea că-i aspru cu elevii şi că-i pune să înveţă, şi mi-o zăs că Sandru îi bun la materie asta şi că ar fi păcat să nu-l dăm la liceu. Da' cum să-l dăm, că noi n-avem bani de internat şi di alti spesă (cheltuieli) care trabă pentru un prunc la liceu. Pă Marioara, care-i cu 15 ani mai mare ca el, o luat-o soră-me la Oradea, şi o făcut acolo liceu. Pă Catalina, care-i cu 13 ani mai mare ca el, batăr o învăţat foarte bine, după ce o făcut 7 clase, n-am mai putut-o da nicări, că n-am avut bani. Pă Viorca, mai mare cu 7 ani ca pruncu, o luat-o Marioara şi o stat la ea până o făcut liceu. S-o plăns Viorica şi Marioara că uneori le-o fost greu, că o trebuit să facă şi alte munci în casă, da amu au servici bun şi li bine. Da cu pruncu, cu Sandru, ce facem?
- Măi Fani, io zâc să facem ceva, să margă şi el la liceu, ştii bine cât ne-am dorit să avem un prunc, că până atunci am avut numai fete. L-am iubit şi-l iubesc ca pă ochii din cap şi aş vre să nu să chinui, ca noi, cu greutăţîli, cu munca la câmp.
- Şi io vreu, măi Floare, să facă liceu, da' n-avem bani. Io zâc să margă la profesională, acolo la internat nu se plăteşte nimic, şi după ce termină, se angajează la uzina Ucrum, de la Ştei, unde-s peste 7.000 de angajaţi şi apoi o să facă liceu la seral şi, dacă poate, me şi la facultate. O mai făcut aşa şi alţii din sat. Vezi câţi oameni lucră acolo din satele astea din jur şi nu li greu, fiindcă sunt autobuze care îi duci şi aduci de acasă la uzină.
Atunci s-a pecetluit soarta mea; trebuia să mă duc la şcoala profesională. Înţelegeam şi eu situaţia grea, lipsa banilor, că doar ştiam de câte ori mă trimiteau părinţii la cooperativa (magazinul) din sat, cu ouă în loc de bani, să cumpăr anumite produse. Cred că şi găinile au observat lipsa banilor şi, bietele de ele, ca să ne ajute, se străduiau să facă în fiecare zi câte un ou, astfel că seara adunam 18-20 de ouă din cuibar. Uneori se scremeau să facă şi două într-o zi, dar n-au reuşit niciodată. Mâncam la ouă de mă mir că n-am făcut hepatită, gălbenare îi ziceam noi.
Sâmbăta, de regulă, femeile din sat tăiau câte un pui sau găină, făceau supă de tăiţei, cartofi piure cu mărtaş (sos de bulion) şi bucăţile de pui le frigeau în tigaie. Pulpele şi pieptul le dădeau copiilor, părinţii mulţumindu-se cu ghiarele şi spatele. Noi, copiii, mâncam şi aripile, crezând că vom ajunge să zburăm ca păsările. Tot sâmbăta, femeile făceau boţi (sarmale) şi plăcintă cu brânză. Boţii, făcuţi din orez sau păsat (porumb măcinat) amestecat cu bucăţi mici de slănină, aşezaţi, apoi, în oală peste bucăţi de carne afumată, erau puşi pe sobă duminica dimineaţa, în aşa fel încât la ora 9, când mergeam la biserică, să fie fierţi. În celelalte zile, aproape în fiecare seară beam câte o cană cu lapte. În timp ce mama mulgea vaca, stăteam lângă ea cu ulcica de pământ în mână şi aşteptam să o umple cu laptele „aburind” şi apoi îl beam, neluând ulcica de la gură până nu o goleam.

VA URMA

Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431.

cdor(r) Alexandru Popa

Orasul