În turbinca -dar nu cea fermecată a lui Ivan din poveste, ci a justiţiei- sunt înghesuiţi, claie peste grămadă, suflându-şi în ceafă, călcându-se pe picioare, mai marii politicii actuale, de te miri cum mai încap şi câţi au mai rămas pe afară...
Mai strigă câte unul ceva, mai strecoară altul nasul cât să respire un pic aerul ozonat de afară, mai scoate celălalt două degete, ca la şcoală, ca să-l pârască pe oarecine, mai jură vreunul că el n-a luat decât oul, celălalt a furat boul şi chiar habar n-are cine o fi şterpelit toată cireada, însă promite că o să stea pe coji de nucă sau o să se călugărească. Ar fi comic, dacă n-ar fi tragic şi dezamăgitor, să vedem ce opţiuni de vot am avut în acest sfert de veac al democraţiei noastre şubrede.
De pe mascarada jucată în culise, acum se ridică, vrând-nevrând, cortina, pentru un spectacol jalnic, al celor ce s-au lăfăit fără griji, mustrări de conştiinţă, palpitaţii,coşmaruri sau umbră de măsură, în stil de şeici, într-o ţară sărăcită, amăgită, a sacrificiilor fără sfârşit şi sfâşietoare ale celor mulţi.
Crunt trebuie să fi fost şocul celor care, veniţi direct din confortul grandioaselor locuinţe de lângă luciul apelor şi freamătul pădurilor, din Arcadia abundenţei şi a dorinţelor împlinite doar pocnind din degete, îmbibaţi în esenţele tari şi scumpe ale luxului, când au ajuns netam-nesam, peste noapte, adesea, cu sabia justiţiei deasupra capului şi în subteranele răcoroase şi insalubre ale privării de libertate, la varianta second-hand de trai.
Niciun om cu adevărat înţelept nu se bucură văzând acest spectacol (bineînţeles, mediatizat, că altfel ce rost ar avea?). Pentru că în el sunt 25 de ani (mai puţini pentru cei norocoşi) din viaţa noastră, speranţele noastre eşuate precum avioanele prăbuşite, vasele scufundate tragic şi vieţile fără şansă de salvare în ultima vreme. Sunt drumuri rătăcite spre niciunde, gălăgia asurzitoare de tinichea a demagogiei politice, pleava înecăcioasă şi orbitoare a promisiunilor neruşinate pe care nimeni n-avea de gând să le împlinească, indiferenţa crasă, dacă nu dispreţul total şi ura faţă de cei mulţi, pentru care sărăcia a devenit, în toată această vreme, umilitor stil de viaţă. Pentru unii, ţara lui „zadarnic”, pentru ei, ţara intereselor personale.


„Never say never” în varianta mioritică actuală arată că viaţa, mai mult decât surprinzătoare, le amestecă pe toate cu atâta fantezie, încât baba şi mitraliera chiar ajung să aibă o legătură, nu te miri să descoperi un galoş în cazanul festiv cu ciolan şi fasole, adiere de Chanel sau after-shave de lux prin încăperile de arest preventiv, aşa cum într-o dugheană de cartier, bomboanele cu mentă stau fără vreo stânjeneală lângă pastilele odorizante de toaletă.
Aşa, în contrast cu Romantismul mirosind a roze, visător, imaginativ şi nostalgic, plutind printre stele şi îmbibat din belşug în sentimente, Realismul a dezvăluit lumii viaţa dură a celor mulţi, pentru care cei puţini şi ilicit privilegiaţi nu avuseseră niciodată ochi.
Lumile acestea,care păreau să fie şi să rămână etern paralele, s-au intersectat brusc pentru trăitorii în Paradisul generat de corupţie, abili până la perfecţiune în a eluda legea, în a sfida „semnele de circulaţie” ale moralei.
Şi nu, nu există doar o închisoare! Câte asemenea închisori de suprafaţă nu a creat societatea în toate timpurile, dar şi în ultimul sfert de veac! Sistemele subfinanţate, şubrede, neconsolidate pe bazele sănătoase ale legilor, locurile de muncă în care angajaţii încovoiaţi precum semnele de întrebare se complac într-o tăcere care le permite să mai aibă şi mâine o zi de lucru... Vieţi de export în enclave ale marginalizării, cu preţul scump, mult prea scump, al sacrificării generaţiilor de copii rămaşi mai mult ai nimănui în ţară.
Închisori sunt toate acelea care există din indiferenţă, incompetenţă şi preocuparea exclusivă pentru bunăstarea personală, ca pentru zece vieţi, a celor mandataţi de noi să ne conducă. Legaţi unii de alţii printr-un lung, zgomotos şi zornăitor lanţ al corupţiei sau în ierarhii mai înalte decât Piramida lui Keops, prinşi în încrengătura de nedescurcat a relaţiilor, privilegiilor, înscenărilor, ajung să calce pe „cadavrele” chibiţilor de până mai ieri, pentru un petic de cer mai albastru şi o celulă de lux „la domiciliu”.
Covorul fermecat nu mai zboară, lampa minunată nu mai trezeşte duhul dorinţelor, bagheta magică e frântă, zâna bună abia dacă pridideşte să aibă grijă de cei mulţi şi necăjiţi.
Politicienii prinşi în furcile caudine ale justiţiei par să fie precum Fata babei cea năzuroasă, din poveste. Trecând cândva pe lângă lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă şi apoi întorcându-se pentru a le folosi, nu primesc decât răzbunarea acestora: fântâna le dă apă mâloasă, pomul - omizi şi nu pere zemoase, cuptorul-flacără, şi nu pâinea rumenă.
Poveştile merg mai departe. Viaţa acestor oameni merge şi ea mai departe, ca şi cea a noastră, a tuturor...
Chiar şi aşa, nu putem încheia gândurile noastre (pentru că aşa le considerăm) cu nişte puncte de suspensie. Le-am face mai marilor noştri ajunşi la ananghie, semenii noştri în fond, pentru petrecerea cu folos a timpului liber, o recomandare de lectură, mai utilă decât o croazieră în jurul lumii: „Mizerabilii” de Victor Hugo. Este acolo un pastor care, iertând hoţia, îi spune cu înţelepciune lui Jean Valjean, cel care tocmai îi furase argintăria: „Nu contează de unde vii, ci încotro mergi”. Şi aceste cuvinte i-au schimbat viaţa pentru totdeauna.

Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu

Orasul