Începuturi

După două luni de la discuţiile dintre părinţi, undeva prin luna februarie, vine la noi fratele lui Ioane, profesorul Hânciu Iustin, unul dintre cei mai pregătiţi şi competenţi dascăli pe linie profesională şi pedagogică, şi spune tatălui meu:
- Baci Fani, ştiu că ţi-ai dorit să dai băiatul la liceul militar şi că a vrut şi el să meargă acolo, dar n-ai posibilităţi materiale să-l dai înainte la un liceu teoretic, ca să facă doi ani, aşa cum se făcea până acum. Dar, am citit în ziar, am ziarul la mine, că începând din anul acesta, se va da examen pentru admiterea la liceul militar de către elevii care termină clasa a VIII-a. Examenul va fi în luna iunie şi se va da la matematică, limba română, istorie şi probe sportive. Acolo nu se plăteşte nimic, are gratuit mâncarea, hainele şi cazarea. Îi concurenţa mare, peste 10 elevi pe un loc, dar eu zic să-l înscrii, şi poate va intra!
- Eu vreau să meargă, domn' profesor, da' stai să-l întreb şi pe băiat. Auzi, măi Sandru, continuă tata, întorcând privirea spre mine, ce zîci domn' profesor, că poţi să dai la liceul militar anul aista, după ce termini clasa a VIII-a. Eu aş vre să încerci acolo, da' auzâşi ce mare-i concurenţa, eşti tu în stare să te întreci cu atăţia, unii, prunci de oameni mari, şi ăia îs şi mai pregătiţi ca tine şi mai înstăriţi?
- Eu vreau să merg tată, da... -Da' pe mine, nu mă întrebaţi? - intervine mama şi continuă: Unde-i liceu aista?
- Nană Floare, răspunde profesorul, liceul este la Breaza, un oraş situat dincolo de Braşov.
-Tuuulai Doamne, da' cum o me pruncul meu aşa de departe, să-i duc dorul tătă viaţa. Io nu vreu să margă, cini şti ce păţeşti p-acolo, vreu să stei lăngă noi, că săntem bătrâni, măi Fani, avem păstă 50 de ani şi o să rămânem singuri, fără ajutor.


Eu îmi doream foarte mult să merg la liceul militar, dar când am auzit-o pe mama vorbind, m-am muiat. Mama era fiinţa pe care o iubeam cel mai mult şi nu voiam să o văd tristă şi supărată niciodată. Am înţeles că eu eram, în mintea lor, ajutorul lor la bătrâneţe, toiagul pentru zile grele. Profesorul a văzut îndoiala care a apărut pe feţele noastre şi, ca un fin pedagog, a zis: „Nană Floare şi baci Fani, asta nu-I treabă pe care s-o hotărâţi acum, înscrerile se fac până pe 15 aprilie, aşa că aveţi timp să vă gândiţi, dar eu vă recomand să lăsaţi băiatul să meargă să dea examen la liceul militar, fiindcă dacă reuşeşte pe drumul acesta, îi va fi bine toată viaţa şi va putea să vă ajute şi pe voi mai mult decât dacă ar sta în sat! Sfătuiţi-vă şi cu fetele, şi cum nana Floare, este foarte credincioasă, sunt sigur că Dumnezeu vă va da înţelepciunea să luaţi decizia cea mai bună, apoi a dat mâna cu noi şi a plecat. Mama a rămas tristă. Nu o văzusem niciodată aşa. Ea, care era o fiinţă gingaşă şi foarte frumoasă.
Glasul său melodios îmi străbătea inima şi mi-o umplea de bucurie şi fericire. Mereu avea o privire blândă şi luminoasă. Sufletul ei era plin de bunătate şi înţelegere. Nu m-a certat niciodată, găsea cele mai mângăietoare cuvinte şi când mă dojenea pentru unele pozne pe care le făceam. Mama era un înger trimis din cer pentru a mă ajuta să trec mai uşor peste greutăţile vieţii. Mama, cu a ei credinţă mare în Dumnezeu, ne îndruma, pe mine şi pe surorile mele, apoi pe nepoatele şi nepoţii ei, pe calea cea dreaptă, sfătuindu-ne să ne încredinţăm soarta în mâna Domnului, fiindcă El ne va sprijini. Ne repeta mereu că dragostea şi închinăciunea faţă de Dumnezeu ne vor arăta calea cea bună în viaţă. Mama era o carte sfântă ce stătea mereu la îndemâna noastră a copiilor, nepoţilor, neamurilor şi consătenilor ei şi dacă îi puteam citi şi înţelege conţinutul, pătrundeam uşor, uşor în taina Lui Dumnezeu.
Învăluit de dragostea şi bunătatea neasemuite ale mamei, căutam să-i urmez întotdeauna sfaturile. Dar acum eu voiam la liceul militar, ea voia sa mă ţină aproape de ei. De dragul meu, văzând cât de mult îmi doresc acest lucru, a acceptat, dar numai ea a ştiut cum îi bătea inima de frică să nu păţesc ceva şi câte lacrimi a vărsat de dorul meu.
Având acceptul părinţilor, drumul spre uniforma militară depindea numai de mine. Nu m-a speriat concurenţa aceea mare de care spunea domnul profesor Hânciu, aveam speranţa că un loc va fi al meu. În cele cinci luni rămase până la examen nu vedeam în faţă decât matematică, română, istorie şi o culegere cu probleme de matematică, părinţii scutindu-mă de orice alte activităţi în gospodărie. Efortul a fost răsplătit, reuşind cu media 8. 80, media minimă de admitere fiind 7.60.

Elev la Liceul Militar
- Scoală-ti, dragul mamii, că diloc me trenu! Hai să mânci, ţ-am pus un blid cu zamă di croampi (o farfurie cu ciorbă de cartofi), un blid cu boţi (sarmale) şi scoverzi cu liptar (clătite cu dulceaţă). Acolo să fii smerit, să-ţi dai silinţa să înveţi şi să ti rogi la Dumnezo! Şi să ne mai scrii câte-o scrisoare, că tari diparti mei şi nu ni mai videm până la Crăciun! Ştii că io n-am vrut să mei tătă viaţa cătană, c-am văzut cât o fost de greu când o fost tată-to şi moşu-to în război.
- Da lasă-l, măi muieri, că iel nu me la război, me la şcoală şi i-am zis să nu-şi aleagă aviaţia, că acolo-i cel mai periculos, să margă la tunuri. Măi Sandru, dacă ai reuşit la liceu aista şi mei să-l începi, trebuie să-l şi termini, greu, uşor, cum o fi, că altfel, în sat eşti considerat ca un dezertor! Dacă nu-l termini, să ştii că nici fetele n-o să se mai uite la tine, o să spună că nu vorbesc cu un laş, cu unul pe care l-o dat afară din armată. Nu-ţi va fi uşor, dar să ştii că pentru binele tău o să înveţi. Nu sta lângă noi, să lucrezi la pământ, du-te şi fă-te domn! Nouă ne va fi greu fără tine, speranţa noastră la bătrâneţe erai tu, dar mai bine du-te în lume şi nu te chinui, ca noi, pentru un dărab de pită!
Cu aceste îndemnuri părinteşti, care mă ardeau, de fapt, ca un fier roşu, am părăsit eu satul drag, familia mea, consătenii hâtri, în septembrie 1968, când am plecat la liceul militar. Mergeam la armată, dar nu pentru o perioadă de un an şi patru luni, cum mergeau tinerii din sat la cătănie, mergeam să port haina militară toată viaţa. Când feciorii mergeau la încorporare, în sat era mare eveniment. Înainte de a pleca, flăcăul organiza o sărbătoare, a lui, cu muzicanţi şi băutură, la care participa tot satul. Apoi, deplasarea la Comisariatul din Beiuş o făcea în două cocii (căruţe) împodobite cu panglici şi batiste multicolore, trase de cei mai frumoşi cai din sat, de obicei ai lui Ghiurca Mnichi şi Mirone Biti, împodobiţi şi ei cu clopoţei şi busuioc şi aşa mergeau la galop pe tot parcursul drumului. Într-una dintre căruţe se aflau hididişii (muzicanţii) cu doba şi în cealaltă, băiatul care mergea la încorporat (viitoarea cătană) şi tinerii din sat care cântau şi chiuiau pe toată durata călătoriei. Sătenii, mai ales copiii, ieşeau în uliţă pentru a-i admira, iar femeile şi fetele plângeau plecarea flăcăului din sat. Când îi vedeam, ziceam că abia aştept să ajung mare ca să merg şi eu cătană, dar soarta mi-a scos armata în cale mult prea devreme.

VA URMA


Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431.

cdor(r) Alexandru Popa

Orasul