După ce au cercetat decenii posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete, savanţii se preocupă să afle dacă există viaţă… şi după muncă!
Se ştie: comunismul a detestat greierii, în schimb, adora furnicile. Acestea din urmă erau exemple incontestabile şi de urmat ale muncii duse până la sacrificiu, sub poveri depăşind cu mult greutatea trupului filiform, disciplinate, organizate, fără timp de cârcoteli inutile.
În schimb, cu complicitatea marilor fabulişti, greierii erau ţintuiţi la insectarul moralei, cu eticheta jenantă „Pierde-vară” şi ignorînd cu totul timidul argument (considerat neserios, chiar) cum că s-ar munci mai cu spor pe muzică. „Răzbunarea” a venit acum, când greierii se află într-un reviriment artistic fără egal, întrecându-se în concursuri televizate, de talente şi supermodele, în vreme ce multe dintre furnici par să fi înţeles, în cele in urmă, că pea mult zel strică.
Modern Times posterŞi, cum o poveste e nouă pentru noi, dar veche pentru cei ce au trăit-o deja, „timpurile noi”erau parodiate în anii '30 ai secolului trecut, cu inteligenţă şi umor fin (dacă nu chiar amar) de Chaplin. Personajul filmului („Timpuri noi”), un lucrător conştiincios, ca omul simplu, trebuie să strângă piuliţele unor piese aflate pe o bandă rulantă, cu o viteză căreia cu greu îi face faţă, rămânând cu gestul reflex şi după ce, la finalul programului, părăseşte fabrica. Memorabilă este şi scena în care muncitorul este hrănit de o maşină modernă ce se şi defectează, ratând experimentul chiar sub privirile inventatorului şi ale şefilor, într-un mod deopotrivă comic şi cu substrat cât se poate de serios.


Tentaţia de a râde se risipeşte în întrebări (desigur, retorice): Nu-aşa că profitul trece, arogant, înaintea trăirilor şi demnităţii umane? Nu-i aşa că, aplicând formulele de eficienţă din servietele celor „de sus”, oricât am munci,tot nu este de ajuns? Nu-i aşa că nici nu contează identitatea noastră, cine suntem, dincolo de nişte prototipuri? Cetăţean, locuitor, angajat, contribuabil, consumator, client, alegător, un cod numeric personal... fără nume, fără ceea ce alcătuieşte, de fapt, esenţa noastră: noi înşine ca existenţe unicat, irepetabile?
Şi, într-o societate care analizează, inventariază, contabilizează, tehnologizează, virtualizează, modernizează, eficientizează, manageriază, comercializează, ierarhizează, butonează, robotizează... înstrăinarea omului de semenii lui şi de el însuşi devine o urmare inevitabilă şi foarte uşor de constatat.
Alienarea nu este o poveste: o trăim! Pentru estul gri şi izolat de altădată, societatea „liberă” aflată la punctul cardinal opus îşi etala ca în poveşti strălucirea ademenitoare. Doar din manualele de „Socialism ştiinţific” ieşeau, acuzatoare, subiecte pentru examenele studenţeşti de genul „Alienarea omului în societatea capitalistă”. „Aiurea!” îşi spuneau deopotrivă studenţii şi profesorii în gând, cu teama ca gândurile să nu li se poată citi, primii „recitând” lecţia aşa cum ceilalţi erau obligaţi s-o audă. „Strugurii acri din fabulă! Vrem şi noi! Şi lasă, că ne-om descurca într-un fel cu alienarea asta!” îşi spuneau ei într-un dialog nerostit, cu gândul la paşapoarte, vitrine pline, drepturi nelimitate şi libertăţi necenzurate..., amestec de bune şi rele prea subtil şi diabolic pentru a fi fost pe deplin înţeles de cei mai mulţi.
Poate că alienarea nici nu este o poveste „din est” sau „din vest”, ci o realitate de astăzi.
Trataţi cu cinism, oamenii devin, la rândul lor, cinici. Priviţi ca instrumente, devin astfel, în mod inevitabil, trăgându-şi cu jenă haina standard peste sentimente. Consideraţi „piese de schimb”, nici nu vor fi altceva, aplicând ei înşişi altora şi fără nicio remuşcare principiul „Nimeni nu este de neînlocuit”. Nefericiţi şi cu emoţiile tocite, pasionaţi spectatori şi comentatori ai vieţii altora, în absenţa celei personale, diluate în rutină, ajung să savureze la tv. catastrofele şi dramele, pentru că doar asta îi face să se simtă vii, în siguranţă!
Mai grav, refuzându-şi ziua de mâine,unii fac din semenii lor ţinte vii ale răzbunării, ale cinismului, rătăcirii sau disperării...
În goana după minţi strălucite, ignorând sau dispreţuind inimile, „timpurile noi” se populează, absurd, dar sigur, cu rinoceri.
Evident, propoziţia de mai sus „se deschide” doar cu cheia lecturii, aşa cum de rinocerită sunt feriţi doar trăitorii de emoţii şi purtătorii de suflet.

Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu

Orasul