Amintiri din satul natal

Tata, ca şi ceilalţi oameni mai în vărstă din sat care au făcut războiul, aveau mare respect pentru uniforma militară, dar în acelaşi timp, şi mare oroare. La sărbători, dar şi pe la diferite munci, când se întâlneau, discuţiile lor erau mai mult despre armată, despre întâmplări din războiul dus pe teritoriul ţării, dar şi peste graniţă, în Rusia, Ungaria, Cehoslovacia.
Amintirile lor din război erau relativ proaspete, trecuseră doar 15-20 de ani de la acele vremuri. Îmi povesteau cu mare durere, că la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Dictatul de la Viena din 30 august 1940 a împărţit judeţul Bihor în două părţi. Partea central-nordică şi cea de vest au intrat în componenţa Ungariei, iar restul judeţului a rămas la România. Zona Beiuşului a rămas în Bihorul romănesc, dar noua graniţă dintre România şi Ungaria era relativ aproape, pe la Tinca-Holod. Vreme de patru ani, din 30 august 1940 până în 25 octombrie1944, aproape de această nouă graniţă a fost multă durere. În multe cazuri, graniţa a despărţit părinţi de copii, neamuri, prieteni, cunoştinţe, care nu se mai puteau întâlni, sfătui, întrajutora, nu mai puteau discuta. Sfârşitul războiului a adus o mare bucurie pentru locuitorii Bihorului, dar mai ales pentru cei care se aflau aproape de această odioasă şi nefirească graniţă.
Relatările lor erau cutremurătoare, noi, copiii, eram „ochi si urechi” şi ne înfioram ascultăndu-i. Unii făceau mişcări cu mâinile, arătând cum veneau avioanele deasupra lor, aruncând peste tot câmpul flăcările morţii, de care nu aveai cum să te fereşti, ca să scapi cu viaţă, trebuia să ai noroc să nu te atingă. Uneori se întâlneau avioanele noastre cu avioanele inamice şi „spectacolul” pe cer era îngrozitor, în final văzând cum unele din ele luau foc în aer şi se prăbuşeau ca nişte torţe aprinse. Toţi povesteau că, într-un război, la aviaţie este cel mai periculos, şi din acest motiv mi-a atras atenţia tata să nu merg la aviaţie.
Într-o duminică friguroasă de iarnă, un grup de patru bărbaţi, după ce veniseră de la biserică, povesteau în uliţă întâmplări din război. Unul dintre ei era fără căciulă şi dărdăia de frig ascultându-i pe ceilalţi. Văzându-l, unul din grup îl întreabă:
- Măi Gheorghie, de ce nu ţi-ai luat căciula aia cu urechi, ca să nu-ţi fie frig?
- De când am avut accidentul, nu o mai port!
- Ce accident?-ziseră, deodată, toţi bărbaţii în cor, întorcând privirea spre el.
- Mi-a oferit unul o palincă...şi io nu l-am auzit...


Iarna, părinţii, mai ales mamele, mereu ne atrăgeau atenţia să ne îmbrăcăm bine, când ieşeam afară la joacă, să nu răcim. Uneori, şi aşa înfofoliţi, ne mai îmbolnăveam şi nu înţelegeam cum umblă desculţă, din casă în casă după „de-ale gurii”, o ţigancă, pe zapadă, şi spunea că nu îi este frig!
În perioada 1968-1972 am urmat „cu sârg” cursurile Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, fiind prima promoţie care a dat examen de admitere după terminarea clasei a VIII-a, deci prima promoţie care „a mâncat pe pâine”, începând de la 15 ani, patru ani de instrucţie, pregătire teoretică şi pregătire militară. Până atunci, din 1962 când a fost reînfiinţat şi până în 1968, liceul a funcţionat cu o durată a învăţământului de numai doi ani, elevii fiind selecţionaţi, prin concurs, din rândul claselor a X-a de la liceele teoretice din ţară.
Drumul de la staţia CFR Sudrigiu la Breaza, un orăşel de pe Valea Prahovei, aproape de Sinaia, l-am făcut cu trenul personal în 25 de ore, timp în care aproape că nu mi-am desprins privirea de pe geam, pentru a admira peisajele pe unde treceam. Era prima oară când mă smulgeam din cuibul copilăriei mele dragi. Descopeream ţara şi eram uimit. Reperele din apropierea liniei ferate dispăreau aşa de repede din faţa ochilor, de parcă trenul mergea cu 250 km/h. După 25 de ani, acelaşi traseu îl făceam într-o oră şi jumătate cu elicopterul, dar reperele de pe pământ defilau aşa de încet, încât părea că zbor cu 40 km/h.
Cum am ajuns la liceu, am primit uniformă, caschetă, şosete, pantofi, lenjerie intimă, cămaşă şi cravată, toate noi şi pe măsura mea, hăinuţele mele civile le-am introdus într-un sac şi le-am trimis acasă, prin poştă. Atunci am terminat cu „civilia”, începea o viaţă nouă pentru mine. Cu cravata a fost cel mai greu, nu mai purtasem niciodată aşa ceva, nu ştiam cum să-i fac nod, dar m-au ajutat elevii din clasele mai mari, care veniseră să râdă de stângăcia noastră. Nu eram singurul care nu ştia cum să facă nodul la cravată. Mi-am adus aminte de sonetul lui Eminescu: „Ai noştri tineri la Paris învaţă / La gât cravatei cum se leagă nodul /De vin apoi şi fericesc norodul / Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă...”. Dar eu nu eram la Paris, ci la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza.
După ce ne-am îmbrăcat, ne-am uitat în oglindă şi nu ne vedea să credem cum am fost înainte vreme şi cum arătam ca „boboci” ofiţeri. Era o oglindă cât uşa de mare, nu ca aceea în care se uita tata când se bărbierea, oglindă la care noi îi ziceam „cotătoare” şi nu era mai mare decât un manual şcolar. Nu mă mai săturam, privindu-mă, trăiam un sentiment deosebit, şi nu m-am putut abţine să nu-mi exprim mirarea în gând: Ieri mulgeam vaca-n poiată. Astăzi port la gât cravată!
Mă gândeam la tata, ce va zice, ce sentiment va trăi când mă va vedea în uniforma mea militară şi nu a vecinului meu! Mă găndeam şi la mama, şi-aş fi vrut să fiu lângă ea şi să-i spun: „Nu mai plânge, mamă, după mine, aici, condiţiile sunt mult mai bune ca acasă, numai că îmi este foarte dor de voi toţi, mai ales de tine. O să-ţi simt lipsa mereu!” Mă gândeam şi ce-or zice copiii din sat când mă vor vedea cu costum şi cu cravată la gât. La noi nu purta nimeni cravată, doar doi copii, domnişori le ziceam noi, din Timişoara şi Arad, care veneau în vizite la bunici. Încercau să se joace cu noi, dar la început erau tare stângaci. Se mirau de ce vedeau la noi, că parcă veneau pe altă planetă. Uneori auzeam dialogul dintre mamă şi fiu şi făceam ochii mari:
- Mămica, de unde să aprind becul?
- Da', aici nu e curent, dragul mamii.
- Mămica, da' unde-i televizorul?
- Nu există televizor, fiindcă nu e curent, odorul mamii.
- Mămica, da' unde-i wc-ul?
- În spatele grădinii, la 50 de metri, iubitul mamii.
- Mămica, unde mă spăl, unde-i chiuveta?
- Iţi bagă mami apă în lighean, şi te speli.
Nu ştiau să se urce într-un pom, nu umblau desculţi, nu ştiau să înoate, nu puneau mâna pe insecte, nu ştiau să alerge, parcă dădeau cu stângul în dreptul, dădeau impresia că parcă erau crescuţi în vitrine, în puf. Cum păţeau ceva, urlau si fugeau la mămica lor, spunând că şi-au rupt piciorul şi le curge tot sângele, deşi se vedea că era o simplă zgârietură. Nu erau căliţi ca noi, copiii crescuţi la sat. Cu timpul se mai obişnuiau, dar atunci se termina vacanţa şi trebuia să meargă iar la viaţa lor, viaţă de coconi.

VA URMA

Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431.

cdor(r) Alexandru Popa

Orasul