Pe vremea când măcelarul,lăptarul, şeful de le alimentară sau butelii erau veneraţi din raţiuni de supravieţuire, idolul meu era librăreasa din colţul străzii 23 August, stăpână absolută şi cumsecade a unicului rai de care aveam cunoştinţă în acele timpuri oficial laice.
Cărţile, promiţătoare de visuri şi poveşti de viaţă ispititoare, aşteptau pe rafturile micuţei (şi singurei) librării a localităţii natale suburbane. Câte una îmi tăia răsuflarea cu un „nu ştiu ce”, din vitrină. Ea devenea savarina mea cu frişcă, paharul meu cu limonadă, şerbetul de trandafiri roz, fondanta cu nucă fină sau cristalul de zahăr candel, ofertă dulce a vremurilor acelora - pe care oricum nu puneam preţ.
Aşa m-a privit de melancolic şi înduioşător Anna Karenina din vitrină, câteva săptămâni, încât chipul ei frumos m-a convins că va fi cea mai nefericită tânără din lume, dacă rămâne mult în aşteptare. Astfel, până să se umple puşculiţa, treceam zilnic să mă conving că zâmbetul ei misterios nu a fermecat decisiv alt cititor, pentru vârsta căruia povestea ei ar fi fost mai pe înţeles decât pentru o adolescentă. Şi nu ştiu dacă de aceea a rămas pentru mine unul dintre personajele memorabile ale literaturii.
Iar visul nu se termina niciodată, pentru că în vitrină apărea altă şi altă ispită. Rafturile până la tavan (în realitate sau doar în imaginaţia mea?) erau inepuizabilă sursă de interes şi descoperire. Precizarea „Nu am primit nimic nou” nu mă descuraja deloc, ci dimpotrivă. Stăteam cu orele şi nu plecam niciodată fără o carte, adesea căutată îndelung, pe rafturile din spate (cu cât mai prăfuite, cu atât mai bine!). Înţelegeam perfect singurătatea, tăcerea şi nefericirea unei cărţi fără cititor!


Îi sunt şi astăzi recunoscătoare bunei şi răbdătoarei librărese (plecate, unde altundeva decât în paradisul cărţilor?), pentru că doar ora închiderii limita explorarea cotidiană a unui suflet de copil prin rafturile lumii către care tocmai deschisese ochii. Interesul acesta s-a legat, apoi, toată viaţa, de interesul pentru oamenii pe care m-a fascinat să -i observ, să-i descopăr, să-i înţeleg şi... să-i citesc.
Apoi, găseam din ce în ce mai rar cartea pe care să o iau cu mine. Prea multe erau „străine”, ostile chiar, intruse şi viclean camuflate printre celelalte. „Istoria literaturii române” a lui G. Călinescu, un adevărat trofeu în anii 80, am luat-o „la pachet” cu o mulţime de alte asemenea cărţi fără de folos, pe ale căror coperte se lăfăiau pozele şi numele conducătorilor iubiţi. Nu de mine.
Curând, şi micuţa librărie a fost îngropată de buldozerele „epocii de aur” şi mi-am mutat raiul în alte librării, acolo unde m-au purtat paşii în diferitele etape ale vieţii, iar zânele mele bune au luat alte şi alte chipuri... Am înţeles, vorba unei reclame, „că suntem mulţi”. Toţi aceia care, cu o intuiţie inexplicabilă, fără vorbe multe, formam zilnic, plini de speranţă, cozile subţirele de la librăriile din centru. „Şoapta” unei zâne bune adusese un om, acela - altul, şi alţii... Cartea „ca o pradă” sau ca ispită... Cărţi care astăzi îşi aşteaptă cititorii îndelung, pe rafturi, erau achiziţii incredibile pe atunci. Iar ceea ce cuceream „cu luptă” devenea o experienţă de lectură de neuitat. Aşa m-am trezit într-o zi în braţe cu cele trei volume din „Cel mai iubit dintre pământeni”, fără a crede că este posibil. Aşa căpătam, ca un dar de suflet, volumele lui Păunescu, învelite conspirativ în ziare, de la „Casa Scânteii”. Recunoştinţă sinceră tuturor acelora care au crescut „în disidenţă”,noua generaţie de cititori pasionaţi ai anilor ‘80. Acela era, şi nu altul, Paradisul!
Evident, pentru ca unul să privească visător spre stele, altcineva trebuie să semene grâul. Aşa că mă gândesc cu recunoştinţă şi la măcelarii, lăptarii, şefii de alimentară sau butelii din acele vremuri (şi lista e mult mai lungă), dar mai ales la cei care, înrudiţi sau împrieteniţi de circumstanţă cu aceştia, făceau viaţa familiilor suportabilă sau pur şi simplu posibilă, nu doar de 1 Mai sau 23 August.
Cu siguranţă, dat fiind raţionamentul de mai sus, Anna Karenina, de asemenea, îi priveşte cu recunoştinţă pe toţi şi le transmite un sincer şi politicos: Balişoe spasibă!

Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu

Orasul