Îmi aduc aminte de ziua când au introdus curent electric în sat. Noaptea, obişnuiţi până atunci numai cu lumina lunii, lămpii şi a lămpaşului, ne minunam când vedeam că becul din vârful stâlpului dă atâta lumină. Ne minunam de parcă ar fi aterizat o rachetă cosmică la noi în sat. Noi, copiii, abia aşteptam să vină seara, să se aprindă becurile montate pe stâlpi şi să ne jucăm. Cel mai mult ne jucam „De-a valtăii”, un fel de oină.
Elev la liceul militar, ne aştepta o altă viaţă, un program prea dur pentru un copil de 15 ani. Dimineaţa, în locul cuvintelor calde rostite de mama, cuvinte cărora mult timp le-am dus dorul, auzeam goarna, la sunetul căreia intra comandantul de pluton în dormitor şi aprindea becul. Ca la o comandă venită cu viteza luminii, noi trebuia să sărim repede din pat, ca nişte arcuri de puşcă mitralieră, cu somnul încă în noi şi să executăm, la ordin, activităţile de dimineaţă, începând cu înviorarea, la bustul gol, pe platoul liceului, indiferent de temperatura sau vremea de afară. Tot la ordin ne culcam, la „poruncă” mergeam la sala de mese, la clasă, la dormitor, la adunări, la apeluri, la instrucţie, iar deplasarea o făceam, în majoritatea cazurilor, în formaţie, în pas de defilare sau cu cântec. Vorba-ceea: „Dacă-i ordin, cu plăcere!” S-a înregistrat cu noi o ciudăţenie care vorbeşte mult despre puterea obişnuinţei: ajunsesem să ne deplasăm în pas de defilare mai bine decât în pas normal. Printre primele cuvinte pe care ni le-a adresat comandantul de pluton au fost: ”-Nu mă priviţi ca pe un şef, ci ca pe un prieten care are întotdeauna dreptate!...”, mare adevăr a spus.
În cariera mea în armată, am observat că toţi şefii sunt prietenii subordonaţilor, dar prieteni care au întotdeauna dreptate... Comandantul ăsta de pluton a ştiut cum să ne ia de la început. Ne-a spus că aici e mai bine ca la pension, că o să trăim cea mai plăcută perioadă din viaţa noastră şi de care o să ne aducem aminte tot timpul. A continuat cu cuvintele: „Să ştiţi că aici sunt femei de serviciu, fete cu vârsta între 16 și 18 ani, care o să vă facă paturile, o să facă curăţenie în dormitoare, spălătoare, wc-uri, pe holuri, în sălile de clase, laboratoare, prin curte, tot ele o să vă calce pantalonii, cămăşile, lenjeria, o să vă coase nasturii, o să vă lustruiască pantofii, o să vă spele pe spate, dar să ştiţi că ele sunt acum în concediu şi până când o să vină, toate aceste activităţi chiar şi altele, o să trebuiască să le executaţi voi!” Nu ştiu cât concediu au avut fetele, fiindcă în cei patru ani de liceu n-au venit pe la noi...


Prima dată, când am intrat în sala de mese, am crezut că aici se organizează vreo petrecere, văzând cum era aranjată. Erau mese de patru locuri, cu scaune din lemn cu spătar. Pe ele erau feţe de mese pe care stăteau, frumos aşezate, un castron cu ciorbă, patru farfurii, polonic, un coş cu pâine, patru pahare, o cană cu apă, linguri, furculiţe şi cuţite în dreptul fiecărui scaun. Îmi ziceam că, poate, în prima zi, ne-au adus în popota ofiţerilor şi a profesorilor, ca să nu ne speriem prea tare, noi tinerii elevi, de viaţa ce ne va aştepta. Eu eram obişnuit cu mese mari, din scândură, pentru 20 de persoane, cu două bănci de-o parte şi de alta, aşa cum erau pe la noi, când erau nunţi sau înmormântări. Şi elevii din Oltenia se mirau. Ei se băgau sub mese, le numărau picioarele şi se mirau de ce au patru picioare, fiindcă, ziceau ei, mesele în zona lor sunt rotunde şi au numai trei picioare. „Bre, la noi, în Oltenia, şi casele sunt rotunde!” -zice unul. „Da', de ce sunt construite casele rotunde pe la voi?”- întreabă un ardelean. „Bre, ca să nu ne vorbească lumea pe la colţuri!” răspunde olteanul. La restaurante nu mă dusese nimeni niciodată, ca să văd că sunt şi mese de patru persoane.
Ne-am aşezat la mese, în ordinea stabilită de comandantul de pluton şi, după servirea ciorbei, văd prin sală mare forfotă, ospătăriţele, fete îmbrăcate toate în fuste albastre, bluze albe şi cu un şort în faţă, defilau de la bucătărie către mese cu câte 12 farfurii fiecare, pline cu mâncare. Am crezut că e vreun act de demonstraţie, fiindcă până atunci nu văzusem să ducă cineva mai mult de două farfurii, o dată. Punându-ne farfuriile pe masă, în faţa fiecăruia, mulţi dintre noi ne uitam la mâncarea din ele şi ne bucuram ce frumos arată. Unii, mai civilizaţi dintre noi, au luat furculiţa în mâna stângă şi cuţitul în dreapta şi mâncau cu atâta naturaleţe încât ziceam că poate or fi stângaci de mânuiesc aşa bine furculiţa cu mâna stângă. Alţii, de la ţară, văzându-i, deşi nu procedaseră aşa până atunci, ca să demonstreze că şi ei ştiu să mănânce civilizat, s-au folosit tot de mâna stângă, luând furculiţa cu toată palma, într-o poziţie ciudată încât aveai impresia că parcă ar vrea să o înfigă în cineva. Se vedea că în mâinile lor au stat mai mult sapa, furca şi lopata. Luau din mâncare şi când o ridicau, jumătate din conţinut cădea, dar nu în farfurie, ci chiar pe pieptul lor. Şi când să bage furculiţa, cu ce a mai rămas pe ea, în gură, o înfingeau în nas sau în obraz, atrăgând toate privirile asupra lor. Ca să nu păţesc ca ei, felul doi l-am servit cu lingura, şi am observat că şi alţi elevi au procedat la fel. Mult timp ne-a trebuit, mie şi altora ca mine, să învăţăm cum se mănâncă civilizat.
De la masă ne-am deplasat la dormitor, unde erau 12 paturi din metal şi peste saltele erau cearceafuri perfect întinse, nevăzându-se nici o cută, şi câte-o pătură pe mijloc, împăturită în patru. „Vedeţi cum arată dormitorul? Aşa trebuie să fie tot timpul! Până vin fetele din concediu, voi trebuie să raşchetaţi parchetul, să-l lustruiţi cu ceară, să ştergeţi geamurile, să ştergeţi praful de pe tot mobilierul, să întindeţi cearceaful ca să nu văd nicio cută!”- ne-a precizat comandantul de pluton, pe un ton care nu admitea altă variantă. Eram deja militari vechi, aveam trei ore de când îmbrăcasem uniforma. Ne-a arătat, apoi, dulapurile din metal în care urma să punem hainele, spălătorul cu mai multe chiuvete la care venea apă rece şi apă caldă, wc-urile şi cabinele de duş, toate într-o curăţenie perfectă. Mi se părea prea mare diferenţa faţă de condiţiile mele de acasă, cu wc-ul la 50 de metri de casă, cu ligheanul în care mă spălam, cu copaia în care făceam baie.
„Acum vă înmânez materialele de întreţinere”- continuă comandantul, dându-ne, fiecăruia: prosoape, trusă cu ace, aţă şi nasturi, perie şi cremă de ghete, săpun, perie şi cremă de dinţi. Ultimele două articole nu mai folosisem niciodată. Acasă, mă spălam pe dinţi cu degetul, pe care puneam un pic de sare şi aşa procedau toţi copii de la ţară, dar şi oamenii mari, de unde bani ca să-i dea pe astfel de produse. Mulţi dintre noi, atunci am văzut prima dată perie şi pastă de dinţi. Poate că şi spălatul pe dinţi cu sare, în copilărie, a facut să am dantura bună, ca să fiu apt pentru aviaţie.
Apoi, comandantul, ne-a întrebat ce meserie are tatăl fiecăruia. Cei dinaintea mea răspundeau ba profesor, ba doctor, ba ofiţer, ba inginer, etc. Până să-mi vină rândul, văzându-l cât e de pontos, mă gândeam ce răspuns să-i dau, ca să fiu la înălţimea glumelor lui cu femeile de serviciu, dar în acelaşi timp să spun şi adevărul. Timpul trecea, în minte nimic nu-mi venea, dar cum m-a întrebat, răspunsul l-am şi aflat şi profitând de faptul că la noi, la curte se zice ocol, i-am răspuns hotărât: „Tatăl meu este şef de ocol”, şi nu l-am minţit fiindcă tata era şeful familiei, al gospodăriei.
VA URMA

Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431.

cdor(r) Alexandru Popa

Orasul