Istoria desfășoară variate modalități ale creatorului de frumos: portrete de personaje, asocieri plastice, sugestii auditive, umor, ironie, formulări pregnante, epitete individualizatoare.
Dorința mea este tocmai aceea de a reproduce/extrage câteva citate memorabile, care sintetizează în chip magistral evoluția scriitorilor în literatura română. Aceste citate sunt culese de pe urma peregrinărilor mele prin Istoria călinesciană1. Iată-le pe cele mai frumoase:
Deși providențialist în istorie, Miron2 este machiavelist în politică. (p.23)
Dacă istoricul literar ar judeca după criterii etice, Radu Popescu3 ar fi cel mai ticălos dintre cronicari. Însă ticăloșia unită cu talentul dă adesea cele mai de seamă opere. (p. 37)
Voievod luminat, ambițios și blazat, om de lume și ascet de bibliotecă, intrigant și solitar, mânuitor de oameni și mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjește și aventurier, cântăreț în tambură țarigrădean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de'Medici al nostru. (p.47)
Căci Conachi4 este un Petrarca ras în cap, cu chip de faun oriental, cu ișlic, antereu și iminei, obișnuit a subtiliza pe sofale și a-și trimite mesagiile prin țigani lăutari, neverosimil în pădure, ducând omagiul până la târârea în pulbere și la închinarea ortodoxă, și tristețea occidentală până la pandalii și istericale. (p.94)
Credința până mai deunăzi că Eminescu e un meteor, ieșit din neant, ca un miracol, fără nicio legătură cu trecutul, se dovedește falsă. Eminescu este cel mai tradițional poet, absorbind toate elementele, și cele mai mărunte, ale literaturii antecedente. (p.388)


În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de confesiune sau de jurnal. Creangă povestește copilăria copilului universal. (p. 424)
Caragiale este, după Delavrancea, scriitorul nostru cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelență. (p.436)
Fără îndoială că Macedonski este un poet inegal. Luat în toată dimensiunea, el nu suportă comparația cu Eminescu, poet profund și mai ales poet național. (p.467)
Astfel de bijuterii literare sunt nenumărate, ele având un asemenea impact și căpătând o asemenea autoritate simbolică, încât au devenit bunuri comune, adevărate mituri. Analizele și judecățile călinesciene au intrat definitiv în folclorul critic și didactic ( Câți dintre noi nu le-am auzit în timpul liceului, la orele de limbă și literatură română?). Ele demonstrează calitatea de spadasin al cuvintelor, pe care o poseda G. Călinescu, părând un Merlin ce scoate de sub pelerină vorbe magice, aruncate apoi pe o carte enigmatică.
Sigur că multe dintre ele nu sunt valabile dacă ținem cont de o strictă axiologie literară, unele sunt profund nedrepte (bunăoară, citatul despre Macedonski). Dar limba literară ce se degajă din Istorie este una de o frumusețe aparte. Deseori, pentru aceste sclipiri lingvistice, l-am invidiat pe Călinescu. Aș fi vrut ca eu să fii conceput asemenea vorbe, ca eu să le pun într-o propoziție, într-o frază. M-am căznit să scriu ca el. În zadar, căci nu am reușit niciodată. Și am renunțat, deoarece nu îmi doream să fiu un epigon.
Îmi rămâne, în încheiere, să remarc că fenomenele nu se repetă în artă. Poate motivele, anumite teme obsesive se repetă, ele numindu-se atunci chiar laitmotive. Ivirea în sânul literaturii române a lui Călinescu a constituit, fără îndoială, un capriciu al istoriei, acea forță cosmică și tulburătoare care modelează lumea. Nu ne rămâne decât să binecuvântăm acest capriciu și să îi dăm dreptate lui Nicolae Manolescu, cel care îi aduce un omagiu binemeritat criticului impresionist:
Neîndoielnic, George Călinescu este unul dintre cei mai de seamă scriitori români și unicul critic care a avut geniu. Criticul și-a marcat posteritatea într-o măsură mai mare decât toți ceilalți. Cu toate compromisurile sale, venite dintr-un oportunism congenital, și care-l împiedică să fie exemplar, George Călinescu rămâne una dintre acele personalități excepționale care se nasc la un secol o dată5.

1 Am folosit ediția facismil a Istoriei literaturii, de la Editura Semne, București, 2003.
2 Este vorba despre cronicarul Miron Costin (1633-1691), unul dintre primii noștri scriitori și istoriografi, autor al poemului filosofic Viața lumii.
3 Radu Popescu (circa 1655-1729), cronicar oficial al curții domnitorului Nicolae Mavrocordat (1680-1730).
4 Costache Conachi (1777-1849), boier, scriitor iluminist, poet.
5 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, București, 2008, p.738.

Cosmin Stancu

Orasul