STATUIECopiii sunt atât de surprinzători, încât şi la întrebările cele mai...previzibile (să nu spunem „prăfuite”) ale ale adulţilor, răspund imprevizibil, că de aceea sunt copii.
De exemplu, dacă aţi întreba, ca toţi adulţii din toate timpurile: „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”, s-ar putea să nu vă dea cu niciun chip prin minte răspunsul (Care nu, nu este „Golan”!). Copilul de-o şchioapă spre care priviţi „de sus”, că doar voi le ştiţi pe toate, le-aţi trăit pe toate şi „nimic din ce e omenesc nu vă este străin”, s-ar putea să vă răspundă foarte serios: „Statuie”.
- Poftim?! aţi putea întreba reflex, fiind convins că nu aţi auzit bine.
- Sta-tu-ie!


Vă va da prin minte că ăla mic vrea să facă glume nesărate şi să arunce un pic de praf peste prestanţa voastră. „Ei, da, vă veţi spune, ăsta da răspuns ancorat în realitatea de astăzi”, realitate pe care o înţelegeţi tot mai puţin. „Adică azi copiii nu mai vor să se facă doctori, contabili, zidari, crescători de mioare, pădurari sau mineri, vorbind despre profesii... previzibile? Sau, hai să spunem, antreprenori, brokeri, aitişti...? Vor să se facă, pur şi simplu... statui? Păi ce, asta e slujbă? Adică Ştefan cel Mare, Spiru Haret, Caragiale şi atâţia alţii sunt, în nomenclatorul profesional, statui?!”
- Dar taică-tău ce e? v-aţi putea interesa curios.
- Statuie! ar putea copilul răspunde, oarecum previzibil de data aceasta.
- Şi... mama? aţi putea duce dialogul mai departe, cu speranţa unui răspuns banal.
- Tot aşa! v-ar reteza nădejdea cel mic.
- Ce spui?!
- Acum doi ani am fost Familia Flintstone, în Londra. Eu eram Bam-Bam, iar sora mea - Pebbles, ar putea adăuga micul interlocutor, pentru lămurirea partenerului de dialog. Anul trecut am fost Gavroche şi Cosette, la Paris. Cred că aţi citit... ar completa suspicios copilul, parcă neîncrezător în asigurarea voastră. Iar anul ăsta, o să rămânem în ţară şi ne ajută şi bunicii. Tataia o să fie vânătorul, mamaia - bunicuţa bolnavă, soră-mea - Scufiţa Roşie, iar Rex, câinele unchiului Vasile, o să fie lupul, că e dresat şi ştie să urle foarte convingător.
- Şi tu?
- Eu? Păi, eu încep clasa pregătitoare, am altă treabă!
- Şi... cât câştigaţi? aţi mai putea întreba.
- Dar dumneavoastră? ar putea veni prompt răspunsul-întrebare care v-ar lăsa câteva secunde surprins. Lovitura sub centură ar putea să nu vă pice bine nici la ficat, nici la prestanţă, aşa că aţi face bine să nu mai insistaţi, mai ales că nici nu ştiţi dacă socoteala nu v-ar pune clar în inferioritate.
Dacă sunteţi unul dintre adulţii cu ceva brumă culturală şi trasee turistice la activ, ştiţi despre ce este vorba şi că „ăla micu” nu vorbeşte fără rost. Poate că v-aţi oprit din rutina zilnică în faţa unei statui vii. Poate că aţi pus o monedă sau o bancnotă în pălăria unui Chaplin, a unei baronese de secol XVIII, a unui Frankenstein sau fachir stând nemişcat la o jumătate de metru în aer. Poate că aţi pândit insistent să vedeţi dacă respiră sau clipeşte. Poate aţi ciulit urechea să auziţi dacă îi bate inima. Poate că nu v-aţi gândit până atunci că a incremeni timpul într-un personaj poate fi una dintre cele mai surprinzătoare şi inedite profesii.
În peisajul lumii, oamenii-statui spun, fără cuvinte, poveşti, în toate limbile pamântului.
Aşa că, atenţie atunci când vă plimbaţi nepăsători, prin parcuri sau centrele oraşelor de pretutindeni. Atenţie la statui! Nu le îmbrânciţi! Nu le gâdilaţi! Nu le mâzgăliţi! Nu le ciupiţi! Nu le trageţi de păr sau de haine! Nu lăsaţi câinii să le adulmece! Nu le suflaţi fumul în nas! Nu le provocaţi cu vorbe sau gesturi nelalocul lor! Ar putea să fie vii!

Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu

Orasul