Se spune că bogat nu este acela ce are multe, ci acela ce are nevoie de foarte puţin.
Judecând aşa,mai-marii noştri sunt,bieţii, foarte,foarte săraci! Fericirea lor, fragilă şi vremelnică, are nevoie de prea multe bunuri pentru a nu se risipi ca norii diafani pe cerul senin. Ţi-e mai mare mila! Doar ei ştiu ce e în sufletul lor şi cât de confuze sunt lucrurile, că aproape nu-şi mai dau seama cine este fericitul sau nefericitul societăţii. S-au zăpăcit de tot, bieţii, conjugând verbe într-un mod care ar trebui să lămurească lucrurile,dar le complică şi mai mult: Eu am, tu n-ai, el/ea n-are, noi avem, voi n-aveţi,ei/ele n-au... Prin urmare: Eu sunt nefericit, tu eşti fericit... el/ea la fel, noi sintem nefericiţi, voi sunteţi fericiţi, ei/ele asemenea.
Cum vine asta? V-aţi putea întreba. Ce logică are o astfel de gramatică? Aici e aici:mai-marii se tot întreabă filosofic dacă nu cumva (prea) fericiţii sunt tocmai aceia care, mulţumindu-se cu (foarte, foarte) puţin,n-au ce pierde,dorm cu capul pe perna lor încă umplută cu fulgi adevăraţi de la găini fericite, fără spaime şi coşmaruri că s-ar putea trezi goi-golaşi, prădaţi de conservele cu fericire agonisite cu greu pentru tot restul vieţii sau că ar putea fi invitaţi, după lege, la „beciul domnesc”.
Nu era o carte... cum se numea?... parcă „Prinţ şi cerşetor”? Da, da! Şi cei doi, schimbând rolurile, nu descopereau nefericirea de a fi prinţ şi libertatea mai confortabilă de a fi sărac?


Nici nu ştiu ei, cei ce trăiesc de azi pe mâine, cât sunt de bogaţi, tocmai pentru că au învăţat să aibă nevoie de (foarte, foarte, din ce în ce mai) puţin!
Şi, dacă aceştia din urmă au îndoieli, statisticile vin să le demonstreze bogăţia negru pe alb, fără echivoc! Pensia alesului, plus pensia alegătorului... rezultă, în medie, o pensie frumuşică, mai ceva decît în Europa civilizată, deci, trai, neneacă...! Vacanţa în Bahamas a alesului,cu bătutul coclaurilor natali neasfaltaţi ai alegătorului... rezultă o vacanţă rezonabilă all inclusive, prin centrul cosmopolit al continentului nostru... Un tratament exclusivist şi personalizat peste graniţă, pentru ales,plus tăierea de pe listă a medicamentelor vitale pentru celălalt (din motive de facturi şi alimente)... rezultă servicii medicale de top, la noi. Meniul cu purceluş de lapte, iepuraş, ciocârlie, nisetru şi homar pentru ales, plus ce-şi aruncă prin oală alegătorul... rezultă că amândoi mănâncă pe săturate şi mai rămâne din belşug, să invite tot cartierul. Ceea ce era de demonstrat! Bogăţia şi sărăcia, fericirea şi nefericirea sunt indestructibil legate prin calcule statistice. Şi din toate reiese, fără excepţie, că acela care pune considerabil de la el cu generozitate, din munculiţa lui, din buzunarul lui mare, pentru cel ce trage targa pe uscat, este... alesul! Ăsta da sacrificiu pentru binele semenilor!
„Caii noştri” în cursa pentru bunăstare mănâncă jar plătit scump din bugetul împărăţiei, ovăz fiert în lapte proaspăt de bivoliţă de import, îndulcit cu miere din flori exotice, dar pierd toate pariurile noastre, rând pe rând... Mai mult de atât, în mod straniu, încep să semene cu... elefanţii! Onorabili, dar mult mai pretenţioşi în toate. În fond, îşi spun aleşii, corect motivaţional, nu putem deveni ceea ce trebuie să fim, rămânând ceea ce suntem. Suntem mai mari? Suntem mai tari? Avem greutate? Atunci avem nevoie de mai mult, pentru a nu cădea în plasa corupţiei. Creşterea nivelului de trai, ne lămuresc ei, nu e glumă, trebuie făcut un experiment pe cineva. Pe noi, desigur. Dacă nu funcţionează? Dacă dăunează grav sănătăţii alegătorilor? Dacă are şi grave reacţii adverse?
În vremea aceasta, ceilalţi, cei mulţi (ce i-o fi apucat?) cântă a pagubă: „Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen / Şi pentru că nu se rupea, a mai chemat un elefant... / Doi! Doi elefanţi se legănau...” şi tot aşa... habar n-am până la ce elefant s-a ajuns, dar, cu siguranţă, foarte departe...

Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu

Orasul