De Lucian Blaga

-          Fragment     -

Cam din acelaşi timp mă urmăreşte şi amintirea unei zile când am pus la încercare cerul. Umblând o dată pe uliţă cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot cu mine. Zenitul se mişca din loc – ţinându-se neîntrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul nouă, pe care mă simţeam obligat s-o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al inimii. Începeam să-mi tălmăcesc viitorul pe linia de vis a acestei descoperiri, încât pentru nimic în lume nu m-aş fi încumetat s-o împărtăşesc şi altora. În fiecare zi puneam zenitul la încercare dacă se mai ţine pe urmele mele sau nu. Aş fi fost fără îndoială dezamăgit de moarte să fi aflat într-o zi că zenitul mă trădează. Şi continuam să ţin taina sub trei lacăte şi şapte peceţi. Totuşi odată, în răgazul dintre două jocuri, îi spun lui Adam al Vicii cât de ales este creştetul meusub tăria cerului. Numaidecât Adam îşi ridică şi el ochii – şi o ia razna. Pe urmă se întoarce şi-mi zice: „Şi cu mine vine cerul!” L-am privit cu un zâmbet de milă, cu îndoială apoi şi pe urmă cu nedumerire. Adam îşi întărea cele spuse cu un „zău curat”, formula curentă a jurămintelor în sat. „Zău curat – nu minţi?” îl mai întreb o dată, cu toate că ştiam că orice asemenea întrebare era de prisos. „Zău curat – că nu mint”, făcu încă o dată Adam, c-o hotărâre ce mă ruşina. Formula era pentru noi prea sacră decât să mai fi putut sta la îndoială. Eram dezolat că nu mă dovedeam a fi singurul ales, dar în aceeaşi clipă un alt gând mă îndruma către o nouă încercare. „Ascultă, Adam, îi zic, tu s-o iei pe uliţă în sus, eu o iau pe uliţă în jos. Dacă cerul se ţine de tine, cum zici, şi vine şi cu mine, cum zic, atunci crapă şi zărim ce-i acolo înăuntru. Poate că o să vedem chiar îngerii...”. Şi Adam, înduplecat şi el de logica mea, ce părea închegată fără greş, o luă pe uliţă în sus, iar eu pe uliţă în jos. După ce mântuirăm suta de paşi fără de a auzi nici un pocnet de grinzi cereşti în înalt, ne oprirăm. Tăria albastră nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarăşi unul de celălalt. „Mergea cerul cu tine?” îl întreb. „Mergea”, zice Adam. „Şi cu mine mergea”, răspund eu, „dar atunci de ce nu crapă în două?”.

Orasul