Sfântul Ioan Casian din Dobrogea - 28 februarie

Acest cuvios părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează numele din vechime până astăzi, „podişul Casian” şi „peştera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele.
Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat şcolile timpului, dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească, renunţă de tânăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său, Gherman. Aşa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rânduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi simţind în el dorul de o mai mare desăvârşire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. La acea vreme erau numeroşi pustnici în pustiul Egiptului, de pe vremea lui Avva Antonie. Ştim că Sfântul Antonie, fiind născut în anul 250, la 35 ani pleacă undeva în pustie. Către sfârşitul vieţii, undeva în anul 356, trece la cele veşnice lăsând în urma sa peste 25 000 de ucenici în pustiul Egiptului.

Cu adevărat pământul Egiptului era un loc unde mulţi călugări în acea vreme îşi găseau liniştea în comuniunea necontenită cu Dumnezeu. Revenind la Sfântul Ioan Casian şi la Gherman, vedem că au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adâncindu-se acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor pentru a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfântă în Cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.
Acelaşi lucru l-a făcut şi Sfântul Vasile cel Mare după ce s-a botezat în râul Iordan, plecând în Egipt pentru a vedea nevoinţele aspre ale călugărilor.
Continuând cu viaţa Sfântului Ioan Casian din Dobrogea şi cu Sfântul Gherman, vedem că au mai rămas în Egipt şapte ani la sfatul Awei Iosif şi apoi au mers mai departe, cercetând din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc până ce au ajuns în vestita pustie Schetica unde Sfântul Macarie întemeiase şi făcuse ”pustia strălucitoare”, vrednică de a fi sărbătorită de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză asupra unui mare număr de călugări, printre care străluceau îndeosebi Cuvioşii Părinţi: Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie, învăţătorul lor. El le spunea că nu este îndeajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind bunurile şi măririle lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet şi în nevoinţă, în asceza şi tăcere. De aici înainte, trebuie îndeplinită o a doua ”renunţare”, care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăţia inimii. Cu adevărat aceste lucruri nu sunt uşoare şi se fac numai călăuziţi fiind de puterea Harului Duhului Sfânt. Acesta este scopul călugărului: să stea permanent de vorbă cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit al inimii. Mentalitatea călugărului este aceea de a vedea viaţa aceasta nu ca pe un drum de la viaţă la moarte, ci de a vedea în moarte, poarta de trecere spre Dumnezeu. Călugării văd viaţa ca pe drumul care îl au de parcurs spre infinitul absolut care este Dumnezeu, văd posibilitatea trecerii spre porţile morţii cu ajutorul Mântuitorului Hristos cel răstignit şi înviat. Iar capătul lucrului său este viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârşit al celei de-a doua „renunţări”, sufletul pe de-a întregul tinzând către Hristos cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească ce-a de-a treia „renunţareˮ care cuprinde întreaga desăvârşire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei, socotite măreţe, deşi sunt deşarte şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pământul făgăduinţeiˮ în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor. Aşa cum Moise a fost mijlocitorul între Dumnezeu şi poporul egiptean, aşa şi călugării îl văd pe Mântuitorul Hristos călăuza lor spre Împărăţia cerurilor, sub îndrumarea lui Hristos, trecând prin marea sărată a acestei vieţi asemeni cum odinioară poporul evreu a trecut prin Marea Rosie, lăsând în urmă pe blestematul de faraon, cu toate oştirile lui. Faraonul cu toate obştirile lui reprezintă pentru călugări, pe diavol cu toate patimile şi ideile lui pierzitoare din această lume.
După aceea ei urmează călătoria prin pustiul Sinai şi în care asemeni poporului evreu a dus atâtea războaie şi călugării duc un război cu puterile diavolului. De multe ori, diavolul îi ademeneşte pe călugări, reamintindu-le viaţa uşoară care este în lume, încercând să îi facă să renunţe la calea curată care au ales-o. Dar precum Dumnezeu a trimis mană în pustie poporului să mănânce, aşa şi Dumnezeu le trimite călugărilor săi hrană duhovnicească în pustie, şi li se dă se bea nu doar apă din stânca Horeb, cum odinioară a băut Israel când călătorea spre Canaan, ci datorită credinţei lor puternice le dă în dar apa vieţii celei veşnice, adică Harul Prea Sfântului Duh, iar cine bea din această apă nu mai însetează în veci.
Vedem că Moise, Marian şi Aaron, datorită faptului că au cârtit împotriva Domnului nu li s-a îngăduit să moştenească pământul făgăduinţei. Aşa păţesc şi călugării care nu rămân în bunăvoința lor până la sfârşitul vieţii, deoarece odată luat acest drum, nu mai există cale de întoarcere, cum cei care s-au îndoit de făgăduinţă făcută lor de Dumnezeu Tatăl prin Moise, au murit şi nu au intrat în pământul făgăduinţei, aşa şi călugării care nu cred Făgăduinţei veşnicelor bunătăţi făcute lor de Dumnezeu Tatăl prin Fiul său, Mântuitorul Hristos, se întorc la ale lumii, nici aceia nu vor moşteni Împărăţia cerurilor.
Revenind la Sfântul Ioan Casian şi Gherman vedem că având râvnă să continue pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplând plinirea vie la aceşti străluciţi anahoreţi, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate şi neclintită statornicie vieţii contemplative. În liniştea chiliei, Sfântul Casian a izbutit să facă experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimaşe ale demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii sufletului, a plictiselii care-i tulbura pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească retragerea liniştirii. Din această adâncă experienţă personală şi învăţătura altor bărbaţi învăţaţi, ca Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian a întocmit o învăţătură aleasă de luptă duhovnicească împotriva celor opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mâncare, al desfrânării, al iubirii de arginţi sub care se înţelege zgârcenia, al mâniei, al tristeții, al neliniştii, sau al dezgustului inimii, al slavei deşarte şi al trufiei.
După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors în Betleem, unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară cu râvnă şi grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită contemplaţiei, din pricina unor învinuiri deprepte la care erau supuşi călugării din Egipt de către Arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmând unui grup de 50 de monahi, hotărâră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfântului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să primească prin mâinile lui, preoţia, iar pe Casian, diaconia. Cucerit de curăţenia şi sfinţenia Sfântului Ioan Gură de Aur - şi de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Casian se aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei pentru a scoate câştig din petrecerea pe lângă un asemenea învăţător.
Dar n-a trecut multă timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur -victimă a lui Teofil- fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi de cler şi popor în misiune la Roma, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să înştiinţeze printr-o scrisoare pe episcopul Romei, Inocenţiu I, de suferinţele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma, în acest timp fiind hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat pentru bărbaţi, Mănăstirea Sfântul Victor, pe mormântul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare înţelepciune pastorală, el a oferit mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui, adevărata tradiţie monahală pe care o cuprinse de la părinţii din Răsărit, ţinând seama însă de condiţiile de viaţă din Galia, de climă şi de firea locuitorilor de aici.
La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el a întocmit lucrarea sa „Instituţii cenobiticeˮ (rânduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare, el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era aspru pentru călugării din Galia, urmând şi aici rânduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia.
Ca ucenic credincios al marilor învăţători capadocieni: Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa, ca şi al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat împotriva unei separări adânci între firea omenească şi harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvârşit şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeul Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuţi şi într-o aşa măsură, încât se poate spune, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui harul Său, iar cel al omului este de a-I oferi credinţa sa.” Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mari învăţător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul credinţei pus sub şipot.”
Sfântul Ioan Casian vorbind despre Harul lui Dumnezeu spune: „Acestea două - Harul lui Dumnezeu şi libertatea voinței noastre par potrivnice între ele, dar totuşi ele lucrează împreună. Când Dumnezeu vede că ne îndreptăm spre bine, ne întăreşte, ne conduce, înmulţeşte harul său în noi, iar dacă ne vede că ne depărtăm sădeşte în noi îndemnuri mântuitoare prin care să repare şi să sădească în noi bunăvoinţă şi restabilirea comuniunii cu el.” Cine, vă întreb eu, ar reuşi fără harul lui Dumnezeu să stăruiască în rugăciune, să doarmă doar 4 ore pe noapte, să se preocupe neîncetat cu cititul cărţilor sfinte, dar şi să stăruiască în bine.
Harul Duhului Sfânt îl primim noi la Sfântul Botez şi de atunci el arde în noi mocnit ca o făclie, aşteptând momentul să izbucnească într-o vâlvătaie. Să nu alungăm aşadar acest har al Duhului cel Sfânt prin fapte rele, căci ne este de mare preţ. Sfinţii părinţi ne îndeamnă să fim atât de uniţi de Harul Duhului Sfânt încât să devenim una cu el când ne rugăm. Prin Harul Sfânt vom învia la cea de-a doua Venire a Mântuitorului. De aceea şi Mântuitorul Hristos ne spune în Evanghelii, „Cel ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar cel ce va zice cuvânt de hulă împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie.”
A Treimii celei de o ființă în dumnezeire, dar Întreită în persoane, fie slava şi mărirea în vecii vecilor, Amin!

Text: Cristian Radu, Liceul
„Ioan Petruș”, Anul IV