DUMINICA A XXI DUPĂ RUSALII. PILDA SEMĂNĂTORULUI

Evanghelia Pildei semănătorului: „Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, strigă: Cine are urechi de auzit să audă! Şi ucenicii lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi, în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inima curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă.” (Luca 8, 5-15)
Duminica a XXI după Rusalii ne pune în faţă o frumoasă învăţătură, despre mai multe categorii de oameni care, au contact cu învăţătura Evanghelică dar numai foarte puţini sunt aceia care reuşesc să îşi însuşească învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, deschizându-se prin sinergie, faţă de Harul Duhului Sfânt. Întrebarea este de ce doar o parte din oameni, reuşesc să se lupte cu patimile, orgoliul dar şi cu celelalte ispite, pentru a se pocăi de păcate şi a veni la cunoştinţa adevărului.

Prima categorie ne prezintă o categorie numeroasă de oameni şi anume: „Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Această categorie de oameni, a celor de lângă drum este cea mai numeroasă.
În ziua de astăzi când există mijloace moderne de comunicare şi informare, puţin probabil să fie om care să nu fi auzit obiectiv, de Persoana lui Iisus Hristos. Fiecare om din această lume a avut contact cel puţin o singură dată cu personalitatea istorică a lui Iisus Hristos.
Important este cum au reuşit, subiectiv să afle cine este El cu adevărat. Şi cine nu a avut această ocazie când astăzi există lăcaşuri de cult peste tot şi s-au editat numeroase cărţi despre cum omul se poate ilumina, purifica şi desăvârşi. Poporul Românesc are ocazia deosebită faţă de multe alte ţări din această lume, de a pricepe cu adevărat cine este Fiul lui Dumnezeu şi care este porunca nouă, pe care El o aduce în lume. Fiind o ţară cu o bogată spiritualitate Ortodoxă, toţi oamenii au avut ocazia să ia contact cu chipul Evanghelic autentic al lui Hristos cel Răstignit şi Înviat. De ce însă nu mai este nimeni să creadă, să se pocăiască, să plângă, să meargă la duhovnic, să îşi mărturisească păcatele.
Pentru că pizmaşul diavol astăzi, ne atrage prin numeroase ispite, de la adevărata credinţă. Deşi mulţi auzim pe stradă sau în alte locuri despre Sărbătorile Religioase, mai ales cele ale Mântuitorului Iisus Hristos, pe mulţi nu ne mai interesează participarea la Sfânta Liturghie, ce se săvârşeşte la sărbătoarea respectivă sau dacă reuşim să ajungem la biserică, mulţi credem că stând de vorbă afară, sau intrând şi ieşind de repetate ori şi aprinzând câteva lumânări, ne aducem şi noi contributia pentru a dobândi un loc în Împărăţia cerurilor. Ne înşelăm, deoarece nouă ca popor mult ni s-a dat şi mult ni se va cere, superficialitatea noastră având să ne aducă poate unora dintre noi pedeapsa veşnică. Mereu găsim scuze că este prea târziu, că nu avem timp că avem datorii, adevărat este dar Mântuitorul a zis, „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Fiecare dintre noi este chemat să înmulţească talantul pe care l-a primit.
A doua categorie din această pildă ne prezintă o categorie de oameni care nu au multă râvnă şi totodată perseverență în ceea ce fac; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.
Categoria de mai sus e destul de numeroasă. Unii dintre noi ne trezim mai târziu dar este bine căci Dumnezeu primeşte pe Cel venit în ceasul al unsprezecelea ca şi pe cel din ceasul întâi. Unii dintre noi am primit educaţia religioasă corespunzătoare în familia noastră, am păzit credinţa Ortodoxă din fragedă pruncie dar atunci când a venit peste noi încercarea, ne-am lepădat. Mare păcat facem, căci chiar dacă noi nu suntem credincioşi faţă de Hristos, El în continuare în noi. Să nu uităm că mare răsplată vom lua dacă vom persista pe acest drum ascendent în care să mergem din treaptă în treaptă, din desăvârşire în desăvârşire.
Sfântul Antonie zice că nu se cuvine ca cei mai slabi dintre noi care nu fac un progres vizibil, nu este nevoie să deznădăjduiască şi să dispreţuiască viaţa virtuoasă, ca un ace nu ar putea fi dobândită de el. Important este că respectivul om dacă nu se face mai bun, cel puţin nu se face mai rău, şi acest folos nu este mic. De asemenea şi Origen spune că nu este nevoie ca unii creştini mai râvnitori, care vor să urce repede treptele desăvârşirii, şi au perioade în care le vin ispite şi căderi, nu este nevoie să se mâhnească ,ci în continuare să caute să cerceteze Scripturile căci în Scriptură a fost ascuns Logosul Divin, şi Acesta nu va înceta să umple de sensuri şi de bucurii viaţa noastră dacă vom îndepărta litera legii, căci litera omoară, dar Duhul Sfânt face viu pe orice creştin râvnitor.
Ispitele au rolul de a vedea înălţimea la care am ajuns în drumul nostru spre nepătimire. Virtutea neprobată în necazuri şi în ispite nu este probată. Nu se poate spune despre un om care este creştin adevărat dacă nu primeşte necazurile şi suferinţele, căci ele au rolul de a ne purifica şi a ne îndemna la o rugăciune mai simţită în care să simţim pe Dumnezeu ca un „Tu” prezent. Anumite întâmplări în care pierdem bunuri materiale sau vin necazuri peste persoanele apropiate nouă, sunt tot pentru păcatele noastre nemărturisite sau pentru a întări voinţa noastră.
Această categorie de creştini au cea mai mare vină dacă nu îşi vor continua drumul lor pe mare sărată a acestei vieţi, căci majoritatea scrierilor filocalice ne spun că vai de omul ce a fost ajutat de Dumnezeu a primit credinţă, a fost salvat din grele încercări iar după aceea fiind probat de Dumnezeu prin încercări moderate se leapădă, uitând tot binele care l-A făcut Dumnezeu pentru ei. Aceştia sunt nerecunoscători şi nu vor să fie model de urmat pentru alţii. Mare greşeală căci chiar Mântuitorul Iisus Hristos a zis că cel ce va mărturisi pentru El înaintea oamenilor şi el va mărturisi pentru ei, înaintea Tatălui său cel din Ceruri în Ziua cea de Apoi.

A treia categorie este cea care a primit sămânţa, dar aceasta a căzut între spini. „Cea căzută între spini sunt cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc”.
Aceşti creştini sunt cei care cad cel mai uşor în mrejele satanei, deoarece Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Satana duce război necontenit cu noi, cu cei mai desăvârşiţi duce lupta direct prin gânduri de mândrie, de slavă deşartă, de hulă, iar cu cei mai slabi, duce război prin lucrurile din lume, încercând să îi facă pe oameni datorită avuţiei adunate, să devină mândri peste măsură şi să devină un centru autonom, care să îşi atragă laudele oamenilor pentru diferite destoinicii legate de lumea creată. Cu adevărat nimeni nu poate rodi dacă se desfată în plăcerile vieţii şi se tăvălesc ca porcii în mocirla patimilor, cum sunt lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, împătimirea faţă de lucruri.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în Cuvântul său Ascetic că este de datoria noastră să ne îngrijim de avuţii, dar în toate cu dreaptă socoteală căci Dumnezeu ni le-a încredinţat, dar după ce trecem din viaţa aceasta le dăm înapoi. De murim, de trăim, ai lui Dumnezeu suntem. Tot Sfântul Maxim spune că mintea omului este făcută să se mişte pururea, dar nu se poate să zăbovească cu mintea la un lucru pământesc dacă nu a găsit vreo afecţiune sau vreo patimă faţă de el. În concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul omul este dator să vadă sensul lucrurilor ca mijloc al dialogului interuman şi totodată între Divinitate şi făptură. Un alt scriitor Filocalic şi anume Calist Catafygyotul asemenea Sfântului Maxim spune că mintea se mişcă pururea dar totuşi nu este bine să se mişte numai pe orizontală, căci se va mişca spre lucruri mărginite şi finite, lucruri care sunt consumabile şi nu pot a minţi, care este în legătură cu Dumnezeu, o satisfacţie netrecătoare. Fiecare lucru fiind mărginit trebuie cugetat împreună cu acea margine şi fiind mărginit mintea nu se mişcă în stabilitate şi la odihnă, astfel apare nevoia omului de comunicare cu absolutul, numai în Dumnezeu mintea omului se poate mişca şi totodată menţine o odihnă stabilită căci ajunge în Cel Unul, cel din care prin care şi în care sunt toate.
Mulţi săraci cu Duhul are lumea, dar nu cum se cuvine şi mulţi care plâng, dar pentru pagube de bani sau pierderi de copii şi mulţi blânzi faţă de patimile necurate. Mulţi care flămânzesc şi însetoşează dar pentru a fura şi pentru a câştiga din nedreptate, mulţi milostivi, dar faţă de cele ale trupului, nu faţă de aproapele, mulţi prigoniţi pentru că sunt fără de rânduială, mulţi ocărâți pentru patimile deşarte.
Urâte sunt plăcerile vieţii pentru că ele sunt colorate de satana din gânduri malefice, ele devin diabolice printr-o tot mai mare contribuită a satanei care lucrează prin mânia şi pofta noastră, pentru a ne duce spre o infinită realitate, o viaţă de efervescență şi plicitiseală şi platitudine şi orizont închis.
Sfântul Maxim spune tot în opera sa Ambiguă care conţine esenţa teologiei vieţii spirituale că spre Hristos nimeni nu va putea trece bucurându-se de plăcerea trupului şi îndulcindu-se cu ea mai mult, decât cu fericita Lui Slaca. Nici nu va sta cu Cel ce a biruit lumea, cei ce au fost biruiţi de lume şi s-au îndulcit cu patimile şi cu poftele.
Avva Antonie aseamănă lumea aceasta cu o ospătărie în care venind oamenii închiriază patimi şi toţi se culcă, dar venind dimineața toţi se trezesc, lasă paturile şi ospătăria goală, neluând nimic cu ei. Aşa este lumea aceasta în care luăm şi noi paturi (avuţiile) pe care ne bizuim (dormim) crezând că ele sunt ultima realitate. Mulţi trăim într-o veşnică noapte a necunoştinţei, a uitării, a împrăştierii minţii spre lucruri nefolositoare. Dar va veni o vreme când se va auzi o trâmbiţă înfricoşătoare când toate măreţiile lumii acesteia vor cădea când se va vedea pe Cer Semnul Fiului omului, şi atunci vor ieşi morţi din morminte auzind glasul fiului lui Dumnezeu, unii spre învierea vieţii, iar alţii spre învierea osândirii.
Ultima categorie ne prezintă rămăşiţa care se va mântui prin credinţă. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inima curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă." Adevărat că întru răbdarea noastră vom dobândi sufletele, dar pentru aceasta trebuie să dobândim adopţiunea filială şi după spusa Sfântului Maxim Mărturisitorul să dobândim cunoaşterea apostolică. Cel ce vrea ca în el să rodească sămânţa trebuie să dobândească cele patru virtuţi cardinale şi anume înţelepciunea, cumpătarea, dreptatea şi bărbăţia. Acestea se pot dobândi numai prin luarea Crucii şi urmarea lui Hristos. Dacă îi suntem credincioşi, să îi urmăm.
Este chiar o datorie a noastră, deoarece Harul Duhului Sfânt primit la Sfântul Botez este germele omului nou care trebuie să încolţească. Sfântul Botez este lovitura mortală care a fost dată omului de pe pământ, adică lui Adam şi prin Botez creşte Hristos în noi. Trebuie să înlocuim patimile cu virtuţile şi să ne supunem îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri. Trebuie să fim roditori căci mlădiţa care nu va aduce roadă multă va fi tăiată de Lucrătorul Viei. Numai rămânând în Hristos prin legătura necontenită cu el, Fiul Omului se va preaslăvi întru noi, căci aceasta este voia Tatălui Său cel din ceruri ca pe aceştia prea micii care I-a primit să nu piardă pe nici unul”.
Să nu întristăm pe Mirele Ceresc cu patimi de ocară, cu gânduri spurcate, ci să lucrăm cât este ziua căci vine noaptea când nimeni nu poate lucra şi timpul lumii acesteia se apropie.

RUGĂCIUNEA LUI IISUS
Rugăciunea lui Iisus pentru lume și Rugăciunea noastră către Iisus prin Duhul Sfânt

Pericopa Evanghelică de la Ioan, Capitolul 17, prezintă Rugăciunea Mântuitorului către Dumnezeu Tatăl și rolul său de Mântuitor al omenirii, deasemenea și câteva învățături Dogmatice despre unitatea ființială și diferența Ipostatică în Sfânta Treime dar și modelul de desăvârșire pe care trebuie să îl urmeze fiecare creștin.
Pe acestea le-a grăit Iisus; și, ridicându-Și ochii la cer, a zis: „Părinte, a venit ceasul. Preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preamărească pe Tine, asa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viața veșnică tuturor acelora pe care i-ai dat. Iar viața veșnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”.
Aceste versete ne fac nouă cunoscut faptul că lucrarea de Mântuire a omenirii este o operă a întregii Treimi Dumnezeiești, căci Dumnezeu Tatăl lucrează Mântuirea prin Fiul, și Fiul voiește să descopere omenirii pe Tatăl, pentru ca toți oamenii să îl iubească pe Tatăl, așa cum și Fiul iubește pe Tatăl.
Mântuitorul Iisus Hristos mărturisește și aici că El ca persoană Divino umană are stăpânire peste toți oamenii, întărind încă o dată credința în El ca Dumnezeu adevărat și om adevărat înainte de Patimile sale, pentru a îi încredința pe Ucenicii săi că el este Mesia cel mult așteptat.
Întărește deasemenea faptul că adevărata cunoștință și adevăratul sens al vieții este cunoașterea Dumnezeului celui viu și mărturisirea numelui Domnului Iisus Hristos și a jertfei sale răscumpărătoare înaintea tuturor oamenilor. Aceasta este slava noastră și bucuria noastră de a fi creștini, bucuria de a îl numi Domn pe Iisus Hristos și prin Duhul Sfânt și a căpăta adopțiunea filială.
Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preamărește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.
Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat, de la Tine sunt; căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M'ai trimis.
Mântuitorul Iisus Hristos arată că viața sa desăvârșită pe care a dus-o pe pământ este aproape de a se încheia, pentru ca să pătimească și să verse preacuratul Său sânge pentru păcatele multora, făcând pace cu Dumnezeu Tatăl, prin sângele Crucii Sale și mutându-ne în împărăția Părintelui Luminilor, scoțându-ne de sub stăpânirea Diavolului.
Următorul verset întărește adevărul că Fiul lui Dumnezeu este o ipostasă compusă, Divinitate și omenitate, Mântuitorul arătându-și aici că firea sa Dumnezeiască exista din eternitate „Și acum, preamărește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea”. Era nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să întărească acest lucru datorită faptului că mulți eretici au socotit de-a lungul veacurilor că Iisus Hristos cel istoric a început să existe o dată cu nașterea sa din Sfânta Fecioară. Mulți au făcut această afirmație negând Dumnezeirea Mântuitorului și închizând lumea aceasta în cadrul unor legi repetitive și vrând să dea naștere unui „dumnezeu” care nu poate intra în legătură cu oamenii, unui „dumnezeu” neiubitor, care nu se pogoară pentru a reface chipul omenesc, ci îl lasă să se altereze din pricina patimilor.
Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat, de la Tine sunt;

Mântuitorul arată legătura Sa cu Dumnezeu Tatăl și încă o dată întărește faptul că El nu a venit să strice legea ci să o plinească. Faptul că Mântuitorul se afirmă că supremul Prooroc Preot și Arhiereu, nu este lucru neadevărat căci, Hristos nu primește acest lucru de la cineva, ci îl are din Veșnicie pentru că el este Născut din Tatăl mai înainte de veci după cum zice și Psalmistul David „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am cunoscut, Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec.” De asemenea se arată faptul că acum a sosit timpul ca Biserica Sa, să prindă rădăcini și sinagoga Iudeilor să se desființeze, căci Legea nu a desăvârșit nimic, ea a fost doar călăuza către Hristos. Aceasta este iubirea Tatălui ca toate ale sale să I le dea Fiului, dar și Fiul ca om nu dorește să primească slava de la Tatăl, dovedind că pentru a primi slava nu este posibil fără jertfă. Hristos arată de asemenea că activitatea sa Proorocească desfășurată este binecuvantată și în deplină armonie cu Părintele Ceresc, dovedindu-Și din nou superioritatea față de căpeteniie Iudaice și mai ales față de saduchei și farisei.
Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat, de la Tine sunt; căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M'ai trimis.
Mântuitorul își afirmă consubstanțialitatea cu Tatăl, dar totodată și eternitate și înțelepciune Ipostatică. Începe să îi învețe pe Ucenici întrepătrunderea Ipostasurilor Treimice și faptul că el tot timpul a fost în deplină comuniune cu părintele Ceresc, Sfatul Treimic desfășurându-se în permanență. Hristos îi pregătește pe ucenici pentru patimile sale dar totodată și pentru plecarea la propovăduire în toată lumea, arătând că cuvintele pe care le-au învățat ucenicii săi de la Sine, sunt Duh și Viață, căci Hristos este eternal Cuvânt Ipostatic și în cuvintele Sale este puterea Duhului Sfânt, dar totodată această putere Harică a Duhului va lucra prin ucenicii săi după Sfânta Înviere, răspândind credința până la marginile lumii.
Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și Eu M'am preamărit întru ei.
Și Eu nu mai sunt în lume, dar ei în lume sunt și Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzește-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, așa cum suntem Noi.
Când eram cu ei în lume, Eu întru numele Tău îi păzeam pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și nici unul dintre ei n'a pierit, decât fiul pierzării, ca să se plinească Scriptura.
Dar acum Eu vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea s'o aibă deplină întru ei. Eu le-am dat cuvântul Tău și lumea i-a urat, pentru că ei nu sunt din lume, așa cum nici Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de Cel-Rău. Ei nu sunt din lume, așa cum nici Eu nu sunt din lume. Sfințește-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevăr.
Ultima parte a pericopei conține dovada despre intersubiectivitatea ipostasurilor treimice și putința înlocuirii eu-rilor. Fiul spunând că Toate ale Tatălui sunt ale sale și ale Sale sunt și ale Tatălui, arată că voința lor este una, deși totuși se păstrează deosebirea Ipostatică. Acest fel de iubire este și modelul iubirii creștine, căci dragostea creștină este extatica, asemeni cu meste intre ipostasurile Sfintei Treimi, nelesand pe cei iubitii sa fie ai lor, ci sa fie ai celor spre care ies.
Sfânta Treime este model pentru sobornicitatea subiectelor umane și totodată noi creștinii trebuie să fim una, căci avem un singur Cap și anume pe Hristos care s-a rugat Părintelui Luminilor, să fim și noi una cum este și el cu Tatăl una. Aici se arată rolul de Mijlocitor al Mântuitorului între Dumnezei și oameni, după cum este numit Mântuitorul Iisus Hristos în această Evanghelie. Această denumire vrând să arate că numai Fiul era singurul care putea să refacă comuniunea omului cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Tatăl a voit să îi facă pe oameni pentru Fiul și să Îl trimită tot pe El, să mântuiască lumea. Astfel cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu și om în același timp reușește să facă întreaga omenire o comuniune teandrică, care să fie în legătură cu Divinitatea.
În final Hristos cere pentru credincioși să fie sfințiți cu adevărul Tatălui. Mântuitorul face trimitere la Duhul cel de viață făcătorul căci Duhul Sfânt este numit Duh al adevărului deoarece este purces de Tatăl spre Fiul în viața intratrinitară, arătând iubirea Tatălui față de Fiul, dar totodată bucuria de a prețui pe Fiul împreună cu un al Treilea Subiect Dumnezeiesc. De asemenea Duhul Sfânt este cel Dăruit de Dumnezeu Tatăl prin Fiul Întrupat, omenirii pentru a restabili ordinea în Paradis de a-i face pe oamenii sincer curați neprihăniți, și totodată luptători împotriva patimilor care întrețin egoismul și ruptura între oameni.
Fie că atunci când va veni Fiul Omului să găsească rod mult la fiecare căci agoniseala duhovnicească este singură ce nu poate fi furată.
După spusa Sfântului Ioan Carpatiul când sufletul va ieşi din viaţa aceasta şi va trece prin vămi, va avea înrăznire către diavoli, zicându-i: ”ce îmi este mie şi ţie necredinciosul căci am făcut cele bune în viaţa mea, iar dacă am greşit ceva lui Hristos I-am greşit şi Lui îi vom răspunde”.
Fie ca Harul Domnului nostru Iisus Hristos să lucreze în noi, ca în aceasta să fie slăvit El şi cu Părintele Luminilor, căci aceasta este cea mai mare bucurie a unui Tată, să ştie că copiii săi vor creşte şi îi vor face tot mai multe daruri. Aceasta este jertfa noastră care o putem aduce.
Doamne Iisus Hristoase trimite din cer Duhul tău cel Sfânt şi nu ne lăsa pe noi pradă diavolilor vicleni, ci ne dă nouă înger de pace credincios îndreptător vieţii noastre şi cuvânt bun la Sfânta şi Dreapta Judecata Ta în veci, Amin!

Text: Cristian Radu