SĂRBĂTORI RELIGIOASE ALE LUNII IANUARIE

SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Viaţa Sfântului Vasile pe scurt
Sf. Vasile s-a născut pe la 330, în Cezareea Capadociei. Mama Emilia, iar tatăl retorul Vasile au avut 10 copii:
trei vor fi episcopi - Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta
cinci vor fi monahi - cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea Tânără
şase sfinţi în familia mare - Sf. Macrina cea Bătrână, Sf. Emilia, Sf. Vasile, Sf. Grigorie, Sf. Petru, Sf. Macrina cea Tânără.
Sf. Vasile şi-a făcut educaţia întâi în familie, cu tatăl său, cu sora Macrina, apoi în şcolile din Cezareea Capadociei, unde îl cunoaşte pe Sf. Grigorie Teologul, pe urmă la Constantinopol şi în fine la Atena.
A avut profesori vestiţi - Libaniu, Proheresiu şi Himeriu. Închega o prietenie vestită cu Sf. Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studenţească e model pentru teologii de totdeauna. Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii.
S-a întors în patrie pe la 355. A profesat câtva timp retorică, dar a renunţat la lume şi a intrat în monahism după ce a fost botezat. A călătorit pentru cunoaşterea monahismului în Siria, Palestina, Egipt şi Mesopotamia. În scopul organizării unei vieţi de obşte, îl cheamă pe Sf. Grigorie Teologul la mănăstirea înfiinţată de el în Pont. Aici el îmbină munca manuală cu rugăciunea şi cu râvnă caldă intelectuală. Aici a scris el Regulile vieţii monahale şi a pus bazele Filocaliei cu Sf. Grigorie.
În curând, a fost chemat de episcopul Eusebiu şi hirotonit preot în 364, spre a i se încredinţa pastorația episcopiei. În 368, cu prilejul unei mari foamete, Sf. Vasile a organizat admirabil asistența socială. În 370, este ales episcop-mitropolit al Cezareei. În urma atitudinii sale neînfricate contra arianismului şi a manevrelor împăratului Valens, dioceza i se împărţi în două.
În interiorul eparhiei, Sf. Vasile s-a impus printr-o uriaşă activitate dogmatică, pastorală şi socială. A înfiinţat instituţii de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru educarea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice - Vasiliade.
A împodobit serviciul divin cu Sfânta sa liturghie. Sf. Vasile a fost un mare preot, mare liturghisitor, mare pedagog, mare prieten, mare organizator, mare om de ştiinţă.
A murit la 1 ianuarie 379.

Personalitatea Sfântului Vasile cel mare
În Sfântul Vasile cel Mare avem icoana ierarhului Ortodox. Este dificil ca din câteva pagini, să arătăm complexitatea personalităţii marelui ierarh, măreţia slujirii sale pastorale, sfințenia vieţii, puterea cuvântului lui predicator, spiritul său organizatoric şi grijă faţă de săraci şi bolnavi. Cu adevărat el era ,,cel mare,, chiar şi în rândul contemporanilor săi, deoarece el este ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet, un adevărat titan. El punea în practică tot ceea ce scria, ştiind că nimeni nu poate cere anumite stadii de desăvârşire, de la creştini, dacă cel ce le-a scris, nu este model de desăvârşire pentru alţii.
Sfântul Vasile cel mare a transpus în practică, exortaţiile la milostenie, în predicile sociale, confirmând astfel prin fapte tăria convingerilor sale creştine. Stăpânit de un umanism rar întâlnit, imediat după botezul său, tânărul Vasile îşi împărţea averea la săraci. La început a dat din banii săi pentru a zidi o mănăstire la Annesy, locul unde el s-a nevoit cu alţi monahi o perioadă de timp, unde scria epistole creştinilor din Cezareea. Aici Sfântul Vasile a şi alcătuit regulile Mari şi Mici de vieţuire monahală şi Filocalia lui Origen alături de Sfântul Grigorie de Nazianz. După moartea mamei sale, avea să dea toată averea sa Bisericii. Pe când în Capadocia era mare foamete undeva între anii 367 și 370, Sfântul Vasile cel Mare nu s-a mulţumit să ţină doar cuvântări încurajatoare pline de patetism, în care să îndemne la milostenie, amintind pe cei chinuiţi de foame, ci el însuşi a făcut o împărţire de averi la săraci, hrănindu-i fără a face deosebire între oameni fie ei evrei, creştini sau păgâni. El a căutat să pună în aplicare adevărurile de credinţă, traducându-le personal în opere de caritate pentru cei nevoiaşi şi suferinzi De fapt această mare dragoste a sa faţă de oameni, s-a concretizat în importantul aşezământ filantropic numit Vasiliada.
Acest aşezământ de caritate se împărţea în diferite compartimente după nevoile celor în cauză şi a celor care îl slujeau. Aici se află Biserica şi locuinţa mitropolitului. Ca şi Epifaniu, Sfântul Vasile a fost un îndârjit susţinător al monahismului asta şi datorită faptului pentru că înainte de a face parte din clerul Bisericesc, a fost în pustia Egyptului, şi a văzut multele nevoinţe pe care le ţineau părinții din Pustia Egyptului, pentru a se desăvârşi în Hristos. El a ştiut să îmbrăţişeze castitatea, ascultarea şi sărăcia.
El nu a acordat timp teologiei, doar de dragul muncii. Nu a scris nici o lucrare în care să încerce să expună toată doctrina creştină într-o manieră sistematică, din contră toate lucrările sale Dogmatice, au scopul de a combate ereziile timpului sau în special pe cele ale arienilor şi pnevmatomahiilor.
Pe plan liturgic Sfântul Vasile şi-a adus contribuţia prin alcătuirea Sfintei Liturghii ce îi poartă numele şi care s-a păstrat cel puţin în elementele sale esenţiale în nucleul său.. De la el ne-au rămas şi anumite rugăciuni, care se citesc în cadrul Slujbei Ceasurilor, Pravila Sfântului Vasile cel Mare, dar şi Moliftele Sale.


Despre Credinţa în Dumnezeu

Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu, să îşi aducă aminte necontenit de Dumnezeu. Acest lucru se cuvine cel mai mult omului, căci dintre toate făpturile, pentru el a făcut Dumnezeu totul, ca el să vieţuiască între ele, ca o preafrumoasă făptură ce după latura sa spirituală este în legătură cu cele cereşti, iar prin trupul său legat ontologic cu materia cosmică, să stăpânească peste cele pământeşti, prelucrând natura şi văzând în ea darul lui Dumnezeu care luminează viaţa.
Mare îndrăzneală ne trebuie nouă pentru a vorbi însă despre Dumnezeu, căci Raţiunea Prima este mai presus decât cuvintele din lumea noastră creată. Dumnezeu nu este asemenea lucrurilor din lume, căci acestea îşi au început şi sunt supuse timpului şi stricăciunii pe când Dumnezeul nostru este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Dorinţa de a îl slăvi pe Dumnezeu este însămânțată în chip firesc în toţi cei înzestraţi cu darul vorbirii, căci cuvintele noastre îşi au obârşia în Cuvântul Ipostatic al Tatălui, Cel prin care au fost făcute toate şi spre care au fost făcute toate. Dar fiecare dintre noi a schimbat rostul cuvântului şi din mijloc al dialogului l-a făcut mijloc de bârfă, de clevetire şi amarnic ne înşelăm, crezând că nu vom fi judecaţi. Omul nu conştientizează ce mare putere are cuvântul omenesc. El poate schimba destine şi face cunoscută anumite realităţi nevăzute.
În râvna faţă de Dumnezeu ne deosebim foarte mult unul de altul, dar nici unul dintre noi nu putem să spunem că am ajuns la capătul drumului, pe care îl avem de parcurs. Căci nici unul dintre cei care au trăit înaintea noatră, nu au putut să cunoască vreun capăt al dragostei. Cu cât vom cunoaşte mai mult pe Dumnezeu cu atât vom simţi mai mult nimicnicia noastră. Părintele nostru Avraam când i s-a făcut Dumnezeu cunoscut, a zis eu sunt pământ şi cenuşă, iar Moise a zis că este slab la glas şi zăbavnic la limbă. Atunci noi atât de lipsiţi de virtuţi, care suntem înveşmântaţi nu în armura Duhului Sfânt, ci în haina patimilor de ocară şi duhnim de gânduri necurate, ar trebui să privim numai în pământ, mulţumindu-I creatorului pentru că îngăduie să existăm.
Cel ce vrea să cunoască cu adevărat pe Dumnezeu şi să afle ce este credinţa, trebuie să părăsească cu mintea cele supuse simţurilor, căci toate acestea îl mărginesc şi nu îl lasă să vadă, pe atotputernicul Dumnezeu. Priveşte cu mintea în cele sensibile, adică în cele supuse simţurilor, pe cele inteligibile, adică creaturile cunoscute cu mintea şi energiile necreate ale Făcătorului. După ce vei cunoaşte toate acestea, dar le vei depăşi cu mintea priveşte Rațiunea Prima, identică cu sine însuşi, nestrămutată, neavând nici început timpului nici sfârşit existenţei, ci plenitutdinea, ce există concret numai în Ipostasurile Sfintei Treimi. Această eternitate, este cea singura adevărată, care le mişcă pe toate şi le atrage spre desăvârșire prin timp, pentru ca şi făpturile conştiente, să se bucure de aceiaşi iubire a Tatălui pentru Fiul prin Duhul Sfânt.
Când veţi pătrunde fraţilor prin întoarcerea gândurilor de la veacul acesta cel înşelător, la cel fără de sfârşit, atunci vă veţi dezlipi de cele multe şi mărginite şi veţi privi Izvorul Existenţei pe Dumnezeu Tatăl, principiul tuturor, izvorul existenţei veşnice şi al atotputerniciei, veţi privi şi pe Cel ce s-a născut din El adică pe Fiul, Cel care ne-a arătat nouă sub timp Slava Sa ca a Unuia născut din Tatăl plin de Har şi de adevăr. El este atât de bun, încât a mers până la moartea de ocară pentru noi şi S-a dăruit nouă, ca pâinea vieţii celei veşnice, pentru ca cel ce crede în el şi mănâncă trupul Său, să aibă viaţă veşnică. Vom fi însă şi cu Duhul Sfânt, Sfinţitorul cel care încă din viaţa aceasta ne eliberează pe noi de lanţurile rigidităţii, care stăpânesc peste firea creată din pricina păcatului strămoşesc şi a neascultării faţă de Dumnezeu. Dacă am vorbit fraţilor de Sfânta Treime asta este pentru că, numai în ea poate să existe credinţă. Numai în comuniunea Trinitară există viaţă fără de limite, deoarece un Dumnezeu monopersonal nu ar avea în sine darul comuniunii şi al bucuriei de a vorbi cu Fiul şi Cuvântul Său. Dacă ar fi un Dumnezeu în două persoane, atunci acelea două s-ar închide între ele şi nu ar mai fi conştiente de restul existenţei. Numai în trei este Comuniunea desăvârşită din care se poate naşte credinţa ce culminează în dragoste. Puteţi să îmi spuneţi voi ce relaţie este mai frumoasă decât cea între un Tată şi un Fiu, care petrec în Duhul comuniunii. Oare nu un Tată se bucură când ştie că Fiul său îi va face tot mai multe şi mai mari daruri, ca să îl umple de bucurie. Aşa este şi în Sfânta Treime Dumnezeu Tatăl, a voit să ne creeze pe noi prin Cuvântul Său ca apoi când noi prin voinţa noastră, am ieşit din Comuniunea cu Trinitatea, tot prin Fiul să fim ridicaţi şi aşezaţi întru cele de sus. Dumnezeu Tatăl a văzut în noi ca şi creaţiune supusă devenirii, o virtualitate indefinită de făpturi, ce pot deveni fii ai Săi, prin Harul Duhului Sfânt. Noi am primit un Duh de Înfiere care strigă Avva Părinte. De acceea putem să Îl strigăm pe Dumnezeu în Rugăciunea Domnească Tatăl nostru. Dar pentru asta se cuvine să fim cucernici, căci nu trup şi sânge va moşteni Împărăţia Cerurilor ci numai cei născuţi din Duhul Sfânt. Iar dacă am fost născuţi din Duhul Sfânt asta înseamnă că vieţuim în Hristos. Am primit putere să rezistăm imboldurilor satanei şi de a ne face părtaşi ai Noului Ierusalim Ceresc. Credinţa adevărată se dobândeşte numai prin ridicarea noastră la comuniunea Trinitară prin Iisus Hristos Arhetipul fiinţelor omenenști care ne conduce în Împărăţia Sfintei Treimi prin Sfintele Taine şi prin Biserică. Dacă Sfintele Taine sunt trepte ale transcederii noastre spre Dumnezeu care trebuie să culmineze în unirea finală şi veşnică cu Hristos, la Sfârşitul veacurilor prin înviere, atunci Biserica este trupul Său Tainic, însufleţit de Duhul cel Sfânt sau corabia care înaintează spre limanul izbăvirii spre patria noastră cea pierdută şi este Condusă de Hristos şi cârmuită tot de El prin Duhul Sfânt.
Aşadar fiind noi părtaşi de Duhul Sfânt prin Sfântul Botez, dar şi uniţi cu Hristos, prin Taina Euharistiei, se cuvine să înfăptuim tot lucrul cel bun spre dobândirea vieţii celei veşnice.
Să nu ne lăudăm cu bunăstarea noastră trupească, căci nu se cuvine unui creştin a fi asemenea mormintelor văruite, ce la iveală sunt frumoase, dar pe interior sunt pline de întuneric şi de mirosuri stricate. Dacă dorim să fim bogaţi, să dobândim darurile Duhului Sfânt şi credinţa, blândeţea, nădejdea, dragostea, înțelepciunea smerită cugetare şi toate cele ce se cuvine pentru a intra în Împărăţia Cerurilor.
Duhul Sfânt este în noi şi el ne dă puterea să înţelegem Scripturilor şi să vorbim de Dumnezeu. Am fost născuţi la o viaţă nouă pentru a ne pregăti în ea de o lume nouă. Prin Sfântul Duh noi căpătăm adopţiunea filială şi adevărata credinţă, care eliberează neamul nostru din toate felurile de rătăcire şi ne întemeiază în adevăr. Şi adevărul este în noi şi nimeni nu ne va putea clinti din el. Chiar de ne-ar socoti cineva nebuni pe noi, preferăm să nu ascultăm de părerile lor, ci să ieşim în extazul cel mai presus de fire, trăind unirea culminantă cu Dumnezeu, încă de aici de pe pământ. Credinţa depăşind, ideile născute din contemplarea făpturilor, ne-a unit pe noi cu raţiunea aşezată mai presus de toate. Credinţa noastră nu este raţionament omenesc, ci cunoştinţa din iubire şi odihna în ea. Acesta fiind zise fraţilor, să luăm pavăza credinţei şi sabia Duhului şi să ne înfăţişăm trupurile noastre ca pe o jertfă fără de prihană, întru Venirea Marelui Arhiereu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ce a străbătut cerurile şi a şezut De-a Dreapta lui Dumnezeu, care la a Doua venire a Sa, va răsplăti fiecăruia după faptele sale, iar pe noi oile Sale, ne va face prin Duhul Sfânt să fim asemenea trupului slavei sale, nestricăcioşi, neschimbabili, în comuniunea cu toţi drepţii în Împărăţia Preasfintei Treimi în veci de veci, Amin!

Text: Cristian Radu