CONVORBIREA LUI IISUS CU NICODIM
(Renașterea spirituală și roadele harului duhului sfânt)

„Amin Amin zic ție, de nu se va naște cineva de sus nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Evanghelistul fiind o fire contemplativă și având un cuget curat care l-au ajutat pe întreg parcursul vieții sale pământești pentru a primi, asimila și propovădui Tainele despre Împărăția lui Dumnezeu, către finalul vieții sale inspirat fiind de Duhul Sfânt a dorit să lase omenirii o carte ce conține o profundă spiritualitate. Această comoară care este Evanghelia a Patra conține bogate rânduri de învățătură morală, pastorală, Hristologică și misteriologică. De-a lungul veacurilor ea a servit creștinilor de rând drept una dintre scrierile de temelie ale Noului Testament prin care oamenii să își păstreze dreapta credință. A fost un adevărat manual de morală după care exegeții și omileții Răsăriteni să își povățuiască ascultătorii pentru a merge pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos, dar a servit și drept bibiliografie pentru tratatele apologetice scrise de marii Părinți Dogmatiști ai Bisericii Răsăritului.
Această scriere nu poate fi înțeleasă rămânând la suprafața literelor, ci trebuie privită în Duhul Sfânt căci ochiul cel rău și care nu și-a ridicat vederea spre căutarea slavei marelui Dumnezeu nu va putea da la o parte valul de pe ea, care este lăsat de Dumnezeu tocmai pentru ca această capodoperă a Noului Testament să nu ajungă pe mâini greșite și să fie folosită în scopuri neortodoxe.
Pericopa Evanghelică de astăzi ne vorbește despre convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Nicodim în care se expune învățătura despre „nașterea din nou a omului.”
Nicodim deși făcea parte din partidul politic al Fariseilor, în urma învățăturilor minunate pe care le dădea Fiul lui Dumnezeu și a faptelor Sale mărețe, Nicodim dorește să se apropie de El pentru a înțelege cine este El cu adevărat. Nicodim cunoștea faptul că această persoană, Mântuitorul Iisus Hristos pe care mulți îl vedeau ca pe un simplu om, Fiul Fecioarei Maria și a lui Iosif tâmplarul (Ocrotitorul pruncului Iisus) este de fapt cineva superior ordinii acesteia materiale. Nicodim își dădea seama de acest lucru pe de-o parte din autoritatea cuvintelor care ieșeau din gura Mântuitorului și faptul că mulți oameni le considerau cuvinte ale lui Dumnezeu pe de altă parte din siguranța predicillor Mântuitorului în care el afirma faptul că persoana Sa este Calea, Adevărul și Viața sau cu alte cuvinte ținta finală a oricărei persoane omenești ce dorește să făptuiască binele.
Mântuitorul prin darurile pe care le împărțea poporului, fie că era vorba de o vindecare, fie de o înmulțire a hranei, fie de învățături care aveau ca scop ridicarea omului din mocirla păcatului, au trezit atenția lui Nicodim și l-au făcut să dorească să fie cunoscător. El a venit noaptea la Iisus pentru că îi era teamă de poziția pe care o avea ca și căpetenie a Iudeilor și se gândea la faptul că dacă unul ca el dorește să afle o învățătură de la Mântuitorul Iisus Hristos ar putea micșora încrederea pe care încercau să o obțină Fariseii din partea poporului, dat fiind faptul că lumea ar fi văzut cum unul din conducătorii Fariseilor manifestă încredere în Hristos.
Mântuitorul se aștepta ca Nicodim să vină să îl întrebe despre noua învățătură pe care El o propovăduiește și de aceea pune în discuție o temă interesantă menită să atragă atenția poporului și anume renașterea spirituală a omului.


Hristos spune că nimeni care nu se va naște de sus nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu. El prin aceasta afirmă insuficiența ținerii stricte a Legii Mozaice de către Iudei, dar și zelul greșit pe care îl aveau Fariseii față de Legea Mozaică care nu dădea niște daruri spiritual, ci decât era menită a fi „calea” către adevărata comuniune a oamenilor cu Dumnezeu care se va realiza în Hristos. Mântuitorul încearcă să îi arate lui Nicodim faptul că dacă vrea să îl vadă ca pe un simplu învățător nu va reuși să înțeleagă cine este Dumnezeul Cel adevărat și totodată cum lucrează Acest Dumnezeu asupra sufletului omului prin harul Său. Hristos încearcă să îi descopere lui Nicodim pe Duhul Sfânt arătând că Dumnezeul Mântuirii este Sfânta Treime, cea care lucrează asupra sufletului și trupului omenesc încă din viața pământească, prin Energiile Sale necreate (harul) pentru a dezrădăcina păcatul din om.
Nicodim în schimb dă dovada că este prunc cu înțelegere și chiar naiv s-ar putea spune căci el nu înțelege că Mântuitorul vorbește în pilde și cugetă cu gândul că un om bătrân sau adult ar trebui să se nască din nou în mod natural din maica fiecăruia. Această cugetare este una copilărească și este proprie celor care nu sunt părtași de Duhul și care nu și-au sfințit simțurile și ascuțit auzul spre ascultarea poruncilor Dumnezeiești. Ceea ce nu putea Nicodim să înțeleagă și nici nu voia să admită este faptul că Dumnezeu cel mai presus de existență poate interveni ca să dea omului o renaștere spirituală. Începând cu cuvintele Mântuitorului care ne spun că trebuie să ne naștem de sus, se începe reconstruirea omului păcătos în unul care să tindă pururea spre veacul cel viitor. Deși cuvintele lui Hristos actuale și anume „De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu” nu înființează încă taina Botezului, Mântuitorul dă niște prime îndrumări referitoare la Taina Sfântului Botez și la efectele acestuia asupra omului pământesc pentru transfigurarea lui.
Mântuitorul dorește să îi lămurească lui Nicodim faptul că nașterea pe care o dă Duhul Sfânt nu este una trupească indicând aceasta prin cuvintele: „ce este născut din trup trup este şi ce este născut din Duh Duh este.” Faptul că acţiunea Duhului este una complet spirituală menită să cureţe fiinţa omului până în cele mai adânci straturi ale sufletului său, Sfântul Duh produce în om înălţarea demnităţii sale şi îi dă darul adopțiunii filiale astfel încât omul să poată spune că este fiu al lui Dumnezeu prin adopţiune şi frate al Lui Hristos după har. Omul când se naşte din Duhul Sfânt nu se naşte din fiinţa lui, ci din Har, ceea ce înseamnă o colaborare între om şi Dumnezeu, o înălţare a fiinţei noastre, dar totuşi ea rămâne ceea ce era la bază. Prin această naştere spirituală se pune începutul unui dinamism ascendent în fiinţa omului către Divinitate, căci persoana omenească iese acum în lume la o viaţă cu totul nouă. Persoana este tot aceeaşi, dar acum omul nu se mai opreşte la cunoaşterea celor supuse simţurilor ca fiind ultima realitate, ci priveşte dincolo de ele înţelegând creaţia în Duh ca mijloc de manifestare al puterii Divine. Ceea ce era înainte opac devine acum transparent, căci omul le percepe ca fiind raze ale bunătăţii Divine. Omul prin renaşterea spirituală doreşte să trăiască o viaţă de jertfelnicie în care persoana sa nu mai este preocuparea cea mai importantă, ci binele aproapelui. Omul încearcă să făptuiască toate lucrurile care ţin de ajutorul ce îl poate oferi semenului său pentru mântuire şi astfel încearcă să urmeze modelul Mântuitorului care ne-a învăţat să ne sfinţim umanitatea prin iubire jertfelnică.
Mântuitorul indică faptul că naşterea noastră e spirituală fiind din Duhul Sfânt, dar nu uită să menţioneze faptul că „ceea ce este născut din trup trup este”, adică faptul că dacă vrem să rămânem în afara lucrării sfinţitoare a Harului Duhului Sfânt, în cadrul unor legi repetitive ale naturii care nu dau nici o posibilitate omului de a îşi activa firea sa la adevărata ei valoare, ne încuiem afară de Împărăţie, căci rămânem morţi şi prizonieri ai trupului păcatului care o dată cu trecerea timpului nu face decât să se facă sălaș al patimilor omeneşti şi în final să se stingă prin moarte neavând nici o posibilitate de existenţă autentică. Duhul Sfânt pe care îl primeşte omul în naşterea Sa spirituală, îl face să biruiască procesele naturii şi să se dezlipească de materie vieţuind nescufundat în lume şi nelăsând nimic omenesc să se prindă de firea sa omenească, care ulterior ar putea să îl mărginească şi să îi slăbească puterea simţurilor sale spirituale de a percepe prin lucruri bunătatea lui Dumnezeu.
Fiul omului deşi a venit să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei Cerurilor arată că această Evanghelie poate fi înţeleasă numai prin cel ce se face părtaş de Duhul Sfânt, căci dacă Mântuitorul le-a grăit oamenilor pe cele omeneşti şi nu le-au înţeles pentru lipsa lor de pricepere sprituală, atunci cum oare se vor face cunoscători ai tainelor cereşti, fără de Duhul Sfânt. Împărăţia Trinitară la care doreşte omul să participe, se începe prin purificarea sufletului uman de cele ce îl mărginesc şi îl leagă de lumea văzută, cu ajutorul Harului Duhului Sfânt, căci numai Cel ce este deasupra tuturor din punct de vedere fiinţial, aşa cum este Duhul Sfânt, fiind creator împreună cu Tatăl şi cu Fiul, poate scăpa pe cel ce este mărginit şi vremelnic de păcat.
Numai aşa viaţa omenească are un sens iar timpul trăit de om pe pământ capătă un sens devenind mediul de înaintare al omului către Dumnezeu, dar şi un interval în care omul primeşte chemarea lui Dumnezeu şi încearcă să răspundă ei din ce în ce mai bine autodepășindu-se şi nefiind niciodată mulţumit cu nivelul spiritual pe care l-a atins. A cunoaşte mintea omului cum lucrează Duhul Sfânt în sufletul său nu este posibil căci Mântuitorul spune „Vântul suflă unde voieşte şi sunetul lui îl auzi, dar nu știi de unde vine şi încotro se duce. Aşa este şi cu cei născuți din duhul Sfânt.”
Aşa este în sensul că precum adierea de vânt este fină, incoloră şi oricine o poate simţi fără să depună vreun efort material aşa este şi Harul Duhului Sfânt cel care întreţine legătura noastră cu Hristos şi ne ajută să păzim poruncile Sale apropiindu-ne din ce în cei mai mult de Mântuitorul întregii omeniri.
El (harul)se dăruieşte tuturor oamenilor după cum spune Scriptura „Prin Iisus Hristos, Harul cel Mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor” şi Dumnezeu îl dăruieşte oricui doreşte să facă fapte vrednice de pocăinţă semănând ogorul său spiritual cu felurite seminţe ce reprezintă virtuţile, iar la final adunând recolta mântuirii care va fi multă şi de mare folos sufletului pentru veşnicie.
Acest har este absolut necesar căci altfel omul nu poate spune că menţine urcuşul ascendent în viaţa aceasta, căci nu se poate autodepăşi şi nu se poate dărui mai mult decât până în prezent. Mântuirea pentru om înseamnă împărtășirea de viaţa Dumnezeiească ce se află în trupul înviat al Mântuitorului dar şi acea viaţă plină de bogăţii spirituale, poate veni la noi numai prin harul Duhului Sfânt dacă omul nu se închide din mândrie în persoana sa, alungând de la el harul prin felurite preocupări pământeşti ce nu fac cinste unui „fiu adoptiv” al Părintelui luminilor.
Prin Harul cel dat nouă Dumnezeu arată că ne preţuieşte ca persoane dorind să intre într-o relaţie stabilă cu noi în care treptat fiinţa noastră lăuntrică să fie copleşită de Duh, iar atunci când omul se referă la sine să nu se mai vadă un simplu „eu” ci un „noi” referindu-se la sine împreună cu Duhul cel Sfânt şi strigând „Avva Părinte”. Harul Duhul Sfânt trebuie să devină atât de intim omului încât atunci când omul vieţuieşte să nu mai simtă lucrarea Duhului ca fiind separată de voinţa persoanei sale, ci în toate cele ce le face omul să acţioneze prin propria sa voinţă de parcă însuşi Duhul Sfânt ar lua deciziile. Când omul va ajunge la acest nivel spiritual încât voinţa sa să fie în deplină armonie cu cea a Duhului Sfânt se poate spune că omul se află pe drumul mântuirii.
Dumnezeu vrea să devină prin har cât mai intim omului astfel încât înaintea lui omul să îşi poată spune şi nemulţumirile, dar şi ideile, iar Dumnezeu ca un Tată iubitor să ghideze pe copilaşii săi pe cărările adevărului în viaţa aceasta plină de lupi răpitori.
Renaşterea spirituală şi harul acesta au şi un caracter ascetic căci asceza în termenii cugetării răsăritene înseamnă omorârea morţii din noi prin Harul cel de viaţă făcător al Duhului sfânt, care ne face pe noi să dobândim credinţa şi să nu ne mai lăsăm pradă vreunui gând vremelnic al veacului de față ce ne atrage către un orizont închis. Duhul vrea să ne elibereze pe noi de pasiunile care ne ţin închişi într-o repetiţie monotonă care ne duce la deznădejdea de viaţă. Harul Duhului este şi o putere dar şi o responsabilitate, este o putere căci prin el omul poate călca peste toată puterea vrăşmaşului şi dezvolta „Chipul lui Dumnezeu” ce se află în el, dar este şi o responsabilitate după cum spune Sfântul Apostol Pavel că este nevoie de o luptă spirituală ca noi să nu luăm iar jugul robiei, ceea ce înseamnă că dacă omul nu îşi ascute simţirile spirituale nu poate avea trezvia minţii care îl poate face să simtă şi cele mai subtile atacuri ale Potrivnicului şi astfel să rămână nebiruit în lupta cu demonii. Scopul celui ce se face părtaş de Duhul este să ajungă la demnitatea măririi de „Fiu al lui Dumnezeu, prin har şi să fie numit de Mântuitorul la judecată, prieten al Său.”
Sfinţii părinţi au vorbit despre Darurile Duhului Sfânt şi au voit să arate că aşa cum soarele are nenumărate raze şi în fiecare dintre ele e prezent cu căldura Sa aşa este şi Duhul Sfânt asemeni unui soare spiritual, care încălzeşte umanitatea făcând-o să se simtă plină de iubire şi liberă. Darurile acestea au menirea de a reface şi intensifica puterile de observaţie ale sufletului şi stăruirea bărbătească în Dumnezeu. Asta este frumuseţea Harului că el nu este static, ci este cât se poate de dinamic pentru că izvorăşte dintr-o persoană. Persoana Duhului devine atât de unită cu persoana noastră în această colaborare încât ne face liberi şi totodată membri ai aceluiaşi trup tainic al bisericii în care toţi oamenii sunt părtaşi ai Harului Duhului. Persoana Dumnezeiască a Duhului este mereu nouă în manifestările Sale şi prezentă cu toată dragostea faţă de omul care vrea să comunice cu Ea.
Acest Har al Duhului are rolul de a străpunge stratul gros de patimi ce s-a aşezat pe sufletul omului curăţând gunoiul pe măsură ce omul îşi va da acordul său pentru a se desolidariza de lucrurile care nu fac cinste Chipului lui Dumnezeu aflat în el. Duhul Sfânt are nenumărate daruri dar aşteaptă sârguinţa omului ca acestea să fie activate, iar fiecare dintre ele îl ajută pe om să lupte împotriva unei patimi.
Faptul că un om nu se face părtaş de toate darurile Duhului Sfânt nu înseamnă o incapacitate a omului de a împlini binele sau o lipsă de dărnicie a lui Dumnezeu, ci faptul că Dumnezeu ştie cât de multă putere are nevoie fiecare persoană omenească, pentru a nu se mândri cu anumite daruri spirituale. Dumnezeu dăruieşte harul cu măsură până când omul va reuşi să îşi biruiască voinţa şi să nu considere că darurile pe care le are sunt opera propriei persoane, ci rodul împreunării lucrării lui cu Harul lui Dumnezeu. Darurile Duhului Sfânt ne călăuzesc şi ne susţin în cunoaştere mijlocită a lui Dumnezeu prin lucruri, dar şi prin persoane căci acum ştim că materia nu este destinată pierderii, ci spiritualizării printr-o lucrare tot mai simţită a omului duhovnicesc asupra ei.
Această naştere din apă şi din Duhul Sfânt este posibilă pentru orice persoană omenească care voieşte să se lumineze şi la cunoştinţa adevărului să vină o renaştere spirituală periodică, care să imprime în fiinţa umană un dinamism ascendent către Divinitate. Este necesară în permanenţă însă este greu de făptuit fiind posibil numai pentru cei mai râvnitori părtaşi ai Duhului Sfânt care au câştigat darul învinovăţirii de sine.
Din păcate însă firea omului care uşor se apleacă spre cele rele şi imediat uită harul primit de la Dumnezeu, îi este greu să vadă faptele care pătează sufletul său şi alungă lucrarea Duhului de la sine. Adevărul despre firea omenească din păcate este cel pe care l-a spus Mântuitorul „că lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina.” Ei nu au vrut să vină la lumină pentru că faptele lor erau rele, au preferat să meargă în întuneric neştiind unde merg şi orbecăind în mijlocul unei vieţi lipsită de sensuri sau de trăiri spirituale.
Adevărata viaţă a omului care înmulţeşte harul Duhului Sfânt în sine prin voinţa sa de a persista în bine este omul iubitor de lumină, căci lumina este socotită de Mântuitorul una cu binele, iar cel ce rămâne în ea se consolidează în existenţă şi pot spera la o veşnicie alături de Hristos şi de toţi sfinţii în veci de veci, Amin!

Cristian Radu

Sarbatori nationale, locale si religioase

Reclama_Otoprint