DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII
PREDICA DE PE MUNTE - IUBIREA VRĂȘMAȘILOR
„Asa cum voiți să vă facă vouă oamenii, să faceți și voi lor!”

Unul din marii părinţi ai pustiei Egyptene şi anume Marcu Ascetul care a vieţuit în secolul IV şi a fost un admirator al învăţăturilor Sfântului Ioan Gură de Aur, se foloseşte de Sfânta Scriptură într-un mod asemănător Sfântului Ioan Hrisostom şi anume pentru a îi ajuta pe oameni să aibă o viaţă călăuzită după poruncile Evanghelice ca astfel viaţa lor morală să se îmbunătăţească şi să crească în comuniune cu Dumnezeu, devenind totodată mai transparenţi şi semenilor.
Marcu Ascetul doreşte să îi arate omului că în răul pe care ni-l face aproapele este o încercare pe care Dumnezeu i-o trimite pentru a se înălţa la o treaptă mai înaltă din punct de vedere spiritual. Omul nu devine virtuos atunci când face bine cuiva şi aşteaptă să fie răsplătit prin laude omeneşti, ci devine cu adevărat un om încercat, atunci când rabdă duşmănia celui pe care l-a ajutat de parcă nici nu i-ar fi făcut vreodată vreo binefacere. Necazurile de acum trebuiesc puse în balanţă cu bucuriile spirituale pe care ni le-a făgăduit Dumnezeu, iar astfel omul nu va deznădăjdui în viaţa aceasta ştiind că răbdarea necazurilor ce i le pricinuieşte aproapele, nu va rămâne nerăsplătită. Omul trăind în veacul de acum trebuie să ia aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spun „că necazurile de acum sunt mici în comparaţie cu slava viitoare care ni se va descoperi”.
Când suferim ocara de la oameni trebuie să cugetăm la slava ce ne va veni de la Dumnezeu, căci şi Fiul omului a fost bătut şi scuipat şi hulit de către cei care spuneau că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar nu a cârtit şi a mers de bunăvoie la răstignirea pe Sfânta Cruce pentru a scăpa neamul omenesc de sub robia vrăşmaşului pentru totdeauna. Şi omul de rând trebuie să fie conştient că dacă în viaţa aceasta nu răbda nedreptăţile pe care socoteşte el că i le-a făcut aproapele, nu are cum să dobândească Împărăţia Cerurilor, căci fără cruce, adică suferinţă, nu se poate ajunge la înviere şi la o viaţă fericită alături de Hristos. Dacă omul se întristează şi se revoltă aici, el nu face nimic altceva decât să facă bucurie Potrivnicului, căci revolta şi mânia sunt proprii numai celor ce nu sunt părtaşi de Duhul Sfânt sau L-au alungat pe Acesta din pricina voinţei lor slabe care nu a înmulţit Harul, ci la risipit.


Întrebarea care ar trebui să şi-o pună din ce în ce mai mult omul de astăzi este următoarea: „vreau să rabd şi să fiu răsplătit de Dumnezeu sau să fac eu însumi dreptate?”
Dacă omul va delibera asupra acestei întrebări atunci va ajunge la adevărata cunoştinţă, nu la o cunoştinţă simplă în care omul să mărturisească doar armonia din natură şi faptul că a face bine este un lucru natural, ci va ajunge la o cunoştinţă interioară la concluzia ce a rezultat din sfătuirea cu sine şi anume, decizia faptului că este mai bine a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, pentru simplul fapt că şi noi suntem păcătoşi, iar din această cauză nu putem pretinde ca lumea să se comporte într-un mod desăvârşit faţă de noi. Deasemenea necazurile care vin peste noi le putem considera ca pe o pedeapsă pentru păcatele noastre, dar şi ca pe o încercare trimisă de Dumnezeu pentru a vedea cât de mult ne putem iubi aproapele, chiar dacă persoana semenului nostru ne dispreţuieşte.
Mântuitorul ne îndeamnă să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă pentru că numai aşa putem deveni şi noi fii Tatălui nostru cel din ceruri şi să arătăm că suntem bărbaţi din punct de vedere spiritual dovedind că putem să punem mai presus binele aproapelui decât persoana noastră proprie.
Un creştin care doreşte să meargă pe cărarea care duce către Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să ştie că acest drum este plin de lupi răpitori care oricând îi pot ieşi în cale şi face să îşi oprească urcuşul. Pentru a merge drept pe acest drum spiritual este nevoie de două ziduri care să fie şi ele tot spirituale şi să îl facă pe om să îşi părăsească voinţa proprie deschizându-şi inima către Dumnezeu pentru a primi Harul Duhului Sfânt. Cele două ziduri trebuie să fie frica morţii, căci numai gândind omul că este trecător, poate conştientiza că clipa actuală este cea mai potrivită pentru a îşi lepăda păcatele şi a răbda răutăţile oamenilor, căci poate nu va mai avea timp să făptuiască binele pe viitor, neştiind ceasul în care Dumnezeu rânduieşte să îi ai sufletul.
Frica de Dumnezeu trebuie să fie cel de al doilea zid, dar nu o frică lumească, ca de o persoană ce ne poate face rău, ci una spirituală care să fie rezultatul credinţei din sufletul omului, o credinţă care nu se mulţumeşte doar cu ideea teoretică asupra faptului că Dumnezeu pedepseşte lipsa de dragoste faţă de semeni, ci una care izvorăşte din adâncurile lăuntrice ale omului de acolo de unde s-a sălăşluit Hristos la Botez în altarul inimii, prin lucrarea harică a Duhului Sfânt. Acea frică este una care şi-a câştigat o eficienţă îndestulătoare pentru a trece la fapte şi a schimba ceva în relaţia omului cu cel care la nedreptăţit.
Fără discuţie că omului îi este greu să înţeleagă de ce trebuie să rabde el necazurile care îi vin de la aproapele şi să nu se revolte. Revolta este proprie celor slabi, celor care cred că viaţa aceasta este un loc al plăcerilor.
Dimpotrivă viaţa aceasta nu poate fi un loc al plăcerilor, căci dacă ar fi aşa noi nu am putea să fim fiii Tatălui nostru Cel din ceruri şi să urmăm Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă lumea de aici ar fi un loc al plăcerii: crucea, piroanele, scuipările, batjocura, dispreţuirea, defăimarea, bătaia, nedreptatea, aroganța şi toate celelalte lucruri pe care le-a răbdat Mântuitorul Iisus Hristos în viaţa Sa pământească, nu ar avea o importanţă reală. Numai suferind omul în veacul de acum se va putea desfăta în cel viitor.
Prin predica Sa despre iubirea vrăşmaşilor, Mântuitorul nu face decât să arate încă o dată porunca supremă pe care trebuie să o respecte creştinii şi oamenii de pretutindeni şi anume de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Această dragoste faţă de aproapele, trebuie să meargă atât de departe încât să putem răbda nedreptatea celor care ne-o pricinuiesc de parcă ar fi din vina noastră şi nu din cauza lipsei lor de judecată. Mila faţă de aproapele trebuie să fie una cât mai mare asemeni cum a fost cea a Mântuitorului faţă de cei care L-au nedreptăţit, căci atunci când primim cu bucurie necazul care vine trebuie să ştim că prin răbdarea Lui ni se iartă multe păcate, iar dacă dobândim virtutea de a ne osândi pe noi înşine pentru păcatele pe care le avem şi considerăm nedreptatea o binecuvântare, atunci putem spune că suntem nişte asceţi în adevăratul sens al cuvântului, dovedind că nu a mai rămas nimic în noi din omul pământesc.
Iubirea faţă de aproapele este principiul fundamental al vieţii în Hristos, pentru că iubirea autentică pe care o experimentează creştinii nu este una superficială, de suprafaţă, ci presupune o reciprocitate. Însă pentru a o dobândi, omul are de trecut peste multe încercări, iar una dintre cele mai grele este lipsa de recunoștință faţă de Dumnezeu.
Unii sfinţi părinţi spuneau că a răsplăti bunătatea cu bunătatea este lucru firesc, a răsplăti binele cu răul este lucru omenesc, căci aşa face mereu omul faţă de Dumnezeu. După ce Creatorul i-a dat nenumărate daruri, fie ele materiale sau spirituale, pentru ca omul să manifeste o mulţumire şi să jertfească puţin din timpul sau pentru a vorbi mai mult cu Dumnezeu, omul se închide mai mult în persoana sa preferând să rămână închis între legile naturii şi să socotească darurile primite ca şi când i s-ar cuveni.
Cea din urmă răsplătire este cea mai înaltă şi totodată cea autentică pe care trebuie să o dobândească toţi creştinii. Ea este cea care ne înalţă către ceruri şi aceea este de a răsplăti răul cu binele, care este un lucru Dumnezeiesc ce se poate făptui numai prin Harul Duhului Sfânt şi este posibil numai atunci când omul şi-a biruit complet voinţa.
Dumnezeu este cel care nu se mânie şi nu se întristează niciodată pe oameni din pricina păcatelor şi a răului pe care îl fac aceştia şi faţă de El şi faţă de aproapele lor, căci mânia şi întristarea sunt patimi şi sunt proprii unor persoane ce sunt create, nu Persoanelor Treimice care sunt necreate, însă din aceste acţiuni de milostivire ale lui Dumnezeu asupra omenirii omul ar trebui să înveţe în fiecare zi şi să aibă amintirea lor pururea în inimă pentru a le putea dobândi.
Mântuitorul prin această cuvântare despre iubirea vrăşmaşilor nu face decât să arate că El este plinirea legii şi a proorocilor continuând şi desăvârşind ceea ce a scris Moise în Lege şi Proorocii în cărţile lor. Moise a spus în Levitic „să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19:18).
Desigur Mântuitorul Hristos extinde această poruncă ce a fost dată în Legea lui Moise şi o face una universală cerând Evreilor să iubească nu numai pe cei din neamul lor, ci pe toţi oamenii indiferent de credinţă, de loc, de vârstă ș.a. Deasemenea porunca este valabilă şi pentru cei de alte neamuri care vor primi Evanghelia propovăduită de Apostoli şi la judecată li se va cere acelaşi lucru şi anume dragostea pe care au manifestat-o în viaţă faţă de aproapele. Mântuitorul doreşte prin predica Sa să îi înveţe şi pe Sfinţii Apostoli, dar şi pe ceilalţi ascultători faptul că fiecare gest al nostru faţă de aproapele trebuie făcut cu inima curată, iar noi trebuie să fim complet dezinteresaţi de răsplata pe care persoana ajutată de noi ne-o poate dărui. Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos sunt foarte clare privind felul cum trebuie noi să ajutăm pe aproapele şi ele vor să stârpească practica unei milostenii interesate spunând „Şi dacă le faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii tot aşa fac. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii le dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai”.
Milostenia fie că este materială constând în bani, bunuri materiale sau hrană, fie spirituală reprezentând o carte cu învăţături duhovniceşti, o vorbă de încurajare, un îndemn de vieţuire creştinesc, trebuie ca omul să nu aştepte pentru ele vreo recunoştinţă. Deşi este propriu firii umane să facă totul din egoism şi din interes aceste două patimi nu îşi au locul în inima unui creştin adevărat născut din apă şi din Duh.
Iertarea datoriilor aproapelui era proprie şi în Vechiul Testament, căci cartea Deuteronomului (cea care recapitulează învăţătura primelor 4 cărţi din Pentateuh) se recomandă ca după şase ani, în cel de al şaptelea an care se chema Anul Jubiliar, omul să ierte aproapelui său datoriile, iar cele pe care i le-a împrumutat să nu le ceară înapoi, căci Domnul Dumnezeul lui Israel i-a făcut dreptate. Deşi Legea Mozaică îndemna pe om să ierte pe aproapele nu îl îndemna şi să îl iubească, iar această poruncă am primit-o abia prin creștinsim, prin harul Celui ce ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru păcatele multora.
În viaţă este uşor omului să nu mai ceară o datorie, să nu mai atace pe aproapele prin cuvinte, dar îi este greu să uite răul şi paguba ce i-a fost pricinuită de acela care l-a nedreptăţit, să nu îl bârfească şi să îi dorească răul şi încă şi mai greu să îl iubească.
Toate acestea dacă nu sunt făptuite, omul nu poate spune că a dobândit dragostea, căci Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte în capetele sale despre dragoste spunând „cunoaşte omule, căci pe un frate al tău dacă nu îl urăşti, asta nu înseamnă încă că ai reuşit să îl iubeşti„ cu alte cuvinte nu suntem datori numai a menţine pacea cu aproapele căci acesta este un lucru normal, ci a ne îngriji de mântuirea lui ajutându-l atât cât vom putea.
A fi îngăduitor faţă de greşelile aproapelui înseamnă pentru om a actualiza chipul lui Dumnezeu ce se află în el şi este făcut să tindă spre asemănare, prin dobândirea virtuţilor. Răbdând şi persistând în dragostea noastră faţă de cei răi, nu numai că devenim mai cumpătaţi, ci totodată avem şanse mari să îi facem pe cei care vieţuiesc fără de lege să îi facem să se întoarcă la Dumnezeu prin exemplul nostru de îndelungă răbdare. Oamenii răi văzând dragostea creştinilor faţă de ei, vor gândi la un moment dat faptul că acel om (creştinul) care le face atâta bine, este imposibil să nu primească o răsplată cândva, pentru toate faptele sale şi astfel cei pătimaşi îşi vor da seama că există o Comuniune Supremă de Persoane din a cărei putere se hrăneşte creştinul respectiv care poate răbda atâtea nedreptăţi.
Dacă omul nu iartă greşelile aproapelui nu se poate asemăna cu Dumnezeu şi totodată reprezintă un gest de mândrie al său, căci neiertând pe aproapele care greşeşte din pricina slăbiciunii firii sale, dar şi din pricina voinţei sale care doreşte cu o infinită ardoare, nimicnicia patimilor. Creştinul nu se poate autodepăşi pe sine şi dovedi astfel că a ajuns să înţeleagă ceea ce este omul. Creştinul trebuie să gândească faptul că dacă poate ierta acest lucru se datorează în primul rând bunătăţii Divine care ne dă nouă harul pentru a nu absolutiza necazurile de acum. Deasemenea dacă Dumnezeu aşteaptă cu dragoste întoarcerea noastră la El şi totodată ne iartă, deşi totuşi ne-a dat puterea să nu mai păcătuim, iar noi nu Îl ascultăm, această dovadă de infinită înţelepciune a lui Dumnezeu, trebuie luată în considerare de către om.
Deşi Dumnezeu ar putea să ne pedepsească pentru cele ce le facem rele, pentru că ne-a dăruit tot ce este necesar pentru a tinde spre desăvârşire. El alege să nu ne trimită pedepse din milă, asta ar trebui să ne îndemne şi pe noi să nu osândim pe aproapele înainte de a veni Judecătorul care va răsplăti fiecăruia după faptele sale, căci cu atât mai puţin avem noi vreo justificare de a ne mânia pe o persoană care este egală cu noi înaintea Creatorului şi care este şi ea supusă ispitei de a nu îşi pune în lucrare simţurile spirituale.
Mântuirea noastră este condiţionată de faptele pe care le facem în plan cosmic (în lume), căci nu putem cere să nu fim osândiţi dacă noi creştinii, care am primit Harul şi puterea de a nu mai păcătui, dar şi de a făptui binele, din trândăvia noastră decidem că este mai bine să nu contribuim cu nimic la mântuirea semenului nostru şi să ne urâm unii pe alţii.
Trebuie să ştim că fiecare faptă a noastră indiferent dacă este făcută din interes, din făţărnicie sau din felurite scopuri care nu au legătură cu dragostea de aproapele, Dumnezeu ne va pedepsi pentru lipsa noastră de dăruire sinceră, căci „El este Domnul Dumnezeu care pătrunde inima şi încearcă rărunchii, ca să răsplătească fiecăruia după căile lui şi după roada faptelor lui (Ieremia 17, 10)”.
*rărunchii = adâncurile tainice ale omului, partea ascunsă din om pe care o poate cunoaşte doar Dumnezeu în viziunea Sfinţilor Părinţi Filocalici.
Fie ca şi noi prin Harul cel de viaţă Făcător al Mântuitorului Iisus Hristos care se dăruieşte oamenilor spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci să iertăm greşelile aproapelui şi să ne căim de păcate, căci Dumnezeu ne va ierta până la sfârşit, dar nu şi la sfârşit!

Cristian Radu

Sarbatori nationale, locale si religioase

Reclama_Otoprint