DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII
(EVANGHELIA DE LA LUCA, 10:25-37)

Această pericopă Evanghelică este cu totul specială deoarece are numeroase învățături care pot fi tratate pe larg. Principalele învățături ce pot fi extrase din această Evanghelie sunt:
1. Insuficiența Legii Mozaice și necesitatea Legii Harului și a Bisericii;
2. Dragostea lui Dumnezeu față de fiecare persoană omenească este una infinită indiferent de neamul din care face parte;
3. Puterea lui Dumnezeu este unită întotdeauna cu smerenia;
4. Când omul adresează lui Dumnezeu o întrebare cu privință la felul în care să făptuiască binele, Dumnezeu îi răspunde, dar așteaptă și participarea omului la fapta de care a întrebat;
5. Faptele bune ale oamenilor vor fi întotdeauna răsplătite de Dumnezeu.
Aceste cinci lucruri se pot învăța din această Evanghelie. De asemenea imaginea pe care o prezintă Evanghelia este una plină de simboluri tainice, care indică persoanei omenești faptul că lucrurile supuse simțurilor nu sunt ultima realitate ci întotdeauna prin harul Duhului Sfânt, omul poate înțelege duhovnicește creația și Scriptura. Întrucât lectura acestei Evanghelii precede începutul Postului Nașterii Domnului, Pilda Samarineanului Milostiv ne ajută să ne pregătim pentru această perioadă, să înțelegem semnificația ei duhovnicească, a postului unit cu rugăciunea și cu milostenia, ca urcuș interior al sufletului în comuniunea cu Dumnezeu și cu cetele îngerești. Prin toate acestea ne pregătim să primim în "peștera" sufletului nostru pe Hristos Domnul Care Se naște duhovnicește în viața fiecărui creștin potrivit credinței și iubirii sale față de Dumnezeu și de oameni, și vine în lumea noastră pentru a ne învăța cum să ne iubim aproapele pe care din pricina egoismului nostru și a preocupării noastre exagerate față de noi înșine adesea îl neglijăm.
În acest text al Evangheliei de la Luca se vede clar cum iarăși un învățător de lege, un om care se prespune că știa de venirea lui Mesia și avea idee cât de cât cum va fi personalitatea Lui, nu vrea sa îl accepte pe Mântuitorul ca pe Fiul lui Dumnezeu și să învețe din predicile Sale, ci dorește să îi pună întrebări, nu de dragul de a primi o învățătură de la El, ci doar pentru a Îl prinde în cuvânt și a câștiga laudele din partea poporului pentru profunzimea întrebărilor sale.
Mândria învățătorului de lege se face vădită de întrebarea sa: „Învățătorule ce să fac ca să moștenesc viața cea veșnică?”Cum oare să nu știe aceasta, un învățător de lege care se pretinde a fi un îndrumător al poporului și care se mândrește cu o viață mai înalta din punct de vedere duhovnicesc față de oamenii de rând. Știa cu siguranță calea, dar dorește să o audă și de la Mântuitorul, însă Hristos, ca de obicei, nu îi dă răspunsul direct învățătorului de lege, ci vorbește în pilde pentru ca numai cei puternici spiritual și cei care trăiesc în Duhul Sfânt să înțeleagă comoara infinită ce este ascunsă în cuvintele Sale. Pentru a-l lămuri pe învățătorul de Lege cu privire la ce trebuie să facă ca să moștenească viața cea veșnică Mântuitorul îi spune: „Ce este scris în Lege? Cum citești?”.
Mântuitorul răspunde întrebării învățătorului de lege tot cu o întrebare, nu pentru că nu ar fi dorit să îi arate pas cu pas ce trebuia să făptuiască pentru a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu ci pentru faptul că întrebarea învățătorului a fost una pusă cu obrăznicie nefiind una care a plecat dintr-o inimă curată, neștiutoare, care era dornică de învățătură. Dat fiind acest lucru, Mântuitorul îi amintește cele pe care învățătorul de lege le cunoștea deja, dar făcea pe neștiutorul sperând că Hristos nu va ști răspunsul la întrebarea sa.


Învățătorul de lege răspunde că modul moștenirii vieții de veci este iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, însă nu este suficientă mărturisirea acestui lucru dacă faptele nu apar și ele, și dacă omul rămâne la repetarea formală a unor legi date de Dumnezeu, motiv pentru care Mântuitorul îl îndeamnă să câștige și el dragostea față de toți oamenii, și să se lepede de viclenie dacă dorește să facă parte din turma care la final va sta de-a dreapta Pastorului, însă pentru a arăta și mai clar modul iubirii aproapelui, Mântuitorul de îndată își începe predica Sa zicând:
„Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort.”
Cine este acest om care se coboară din Ierusalim în Ierihon. Cu siguranță, din punct de vedere lumesc ar fi putut fi oricine, însă categoric era o persoană curajoasă căci drumul care lega Ierusalimul de Ierihon trecea prin Canionul Wadi Kelt, o vale plină de tâlhari care pândeau oamenii pentru a-i jefuii. Era un drum ce era mai bine pentru călători să îl străbată pe lumina zilei și fiind întotdeauna însoțiți, însă omul acesta, ne spune Mântuitorul Iisus Hristos, că era singur. În viziunea exegeților Bisericii Răsăritene, acest om este Adam, întâia persoană care a fost adusă la existență de Dumnezeu pentru a viețui în Raiul Edenic și pentru a se bucura de bunătățile pe care Creatorul i le pusese la dispoziție, dacă el ar fi dorit să asculte de El. Acest om era singur pe această cărare după cum ne spune Evanghelia, căci Adam nu a vrut să rămână în comuniune cu Dumnezeu ajungând singur din pricina faptului că a crezut în sinea lui că este un centru de viață autentic, fiind complet independent, neavând nevoie să asculte de părerea unei Persoane care îi este superioară din punct de vedere ființial.
Drumul pe care îl parcurge acest călător reprezintă înstrăinarea din ce în ce mai mare a firii omenești față de Dumnezeu și îndreptarea cu pași repezi către „valea plângerii”, lucru care s-a petrecut de-a lungul veacurilor din ce în ce mai mult, căci cu cât trăiau oamenii mai mult în loc să își dorească să îl descopere pe Dumnezeu din creație și să regăsească „paradisul” pierdut, ei parcă mai mult se închideau în ei înșiși și considerau creația ca un lucru existent pentru satisfacerea poftelor lor, nevrând să dea laudă lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă față de făptura omenească și de natură.
Omului, deși i-a fost dăruit totul de către Dumnezeu, cerându-se de la el decât puțină cumpătare față de cele supuse simțurilor și ascultare față de Creator el a considerat în mintea lui că toate i se cuvin și că poate face ceea ce vrea, că poate ajunge la ținta pe care și-a propus-o, mergând singur pe drum. Din păcate însă călătoria de unul singur a fost mereu periculoasă pentru că neavând pe cineva care să te ferească de toate pericolele și de eventualele rătăciri ce le poți întâmpina din pricina lipsei de cunoștință a traseului pe care vrei să îl străbați, mulți s-au pierdut pentru totdeauna și nu au mai ajuns la destinația pe care și-au propus-o, zădărnicindu-și astfel eforturile lor.
Unul dintre primi Sfinți Părinți care au tălcuit „Pilda Samarineanului Milostiv” și anume Sfântul Ioan Gură de Aur care ne învață pe noi că întâiul om avându-le pe toate în Raiul Edenic fară niciun efort, nu era o persoană cu adevărat încercată și împodobită cu anumite virtuți, pentru că păcatul încă nu intrase în lume și ca atare nu se putea spune despre el că este pe deplin desăvârșit, dar Adam în mintea lui fără de judecată a ales să devină propriul lui mentor și învățător, sau mai bine zis să poată crede că e independent făcand voia șarpelui și voind să plece pe drumul de a se îndumnezeii fără puterile Creatorului și fără iubirea față de El a ajuns la o mare nemulțumire față de propria existență. Această decizie a fost o greșeală foarte mare, deoarece a adus păcatul în ființa umană și odată cu el și moartea. A fost scos afară din Raiul Edenic și pus să lucreze pământul în toate zilele vieții sale, care de acum nu mai dădea roade frumoase la înfățișare, ci numai spini și pălămidă. Mare tristețe ajunsese viața pentru Adam, căci cele ce cu puțin timp mai înainte îi erau prielnice acum îi ajung potrivnice fiind obligat ca în sudoarea frunții să își ducă restul zilelor pe acest pământ, și încă mai rău de atât, vicleanul diavol îl va chinui mereu în această viață, încercând să îl îndepărteze și mai mult de Dumnezeu prin felurite patimi, și făcându-l să meargă din ce în ce mai mult spre împărăția întunericului decât spre cea a Luminii.
Hainele pe care le purta călătorul nostru, din pilda rostită de Mântuitorul, reprezintă puterea de pătrundere spirituală a lucrurilor și simțirile spirituale, percepere a Creatorului sau veșmântul duhovnicesc cu care îl înzestrase Dumnezeu pe primul om, dar care din pricina neascultării, i-au fost luate de Potrivnic pentru că nu a știut să le păstreze. Tâlharii reprezintă pe diavolii care l-au prins pe Adam, și nu numai că l-au dezbrăcat de slava cu care era împodobit de Dumnezeu, dar l-au și rănit, adică și-au imprimat în mintea omului modul lor de a privi creația în chip pătimaș și de a nu face voia lui Dumnezeu „lăsându-l abia viu”, adică într-o stare de agonie spirituală în care omul nici nu mai putea să urască păcatul și să ia măsuri împotriva lui, pentru că era prea întristat de bucuria spirituală pe care o pierduse și se încuibase sentimentul de zădărnicie în inima lui cu privire la o întoarcere a sa la treapta de unde a căzut, dar totodată îi lipsea și tăria de a recunoaște că a greșit, și a mărturisii că alegerea pe care a făcut-o de unul singur nu a fost bună. Cu alte cuvinte omul era paralizat în acea stare de înstrăinare de Dumnezeu încât ajunsese să zacă pe drumul între Ierusalim și Ierihon, adică între Paradisul din care fusese alungat și valea plângerii, fără nici un scop în afară de dorința de a i se încheia propria existență pentru a nu mai suferi atât de mult din pricina naturii sale omenești atât de slăbite datorită faptelor sale de neascultare. Totodată omul simțea și incapabilitate de a se mișca și de a mai făptui ceva bun fără ajutorul unei persoane care să fie superioară naturii.
Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea și văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături.
Iată că preotul și Levitul, persoane care aveau o legatură strânsă cu Divinitatea în Vechiul Testament și care erau responsabili cu slujirea la templu, sunt complet insensibili la suferința celui căzut între tâlhari. De ce oare acest lucru? În cazul preotului era de înțeles acest lucru, deoarece cartea Leviticului în Capitolul 21.2 se specifică faptul că dacă un slujitor se atinge de un mort sau de o persoană muribundă trebuie să urmeze un minuțios ritual de purificare ceea ce i-ar fi împiedicat să mai slujească la templu în ziua respectivă. Însă ei se coborau din Ierusalim spre Ierihon deci este clar că nu urmau să slujească la templu în ziua aceea, ba dimpotrivă se întorceau de acolo ceea ce înseamna că trebuiau să fie mai plini de iubire față de aproapele, însă ei manifestă în purtarea lor exact contrariul iubirii de aproapele, și anume, indiferența. Însă deși Legea îi împiedica pe slujitorii de la templu să se atingă de muribunzi, există un mod mai adânc de înțelegere a acestei pilde.
Preotul reprezintă Legea lui Moise care a fost dată poporului pe Muntele Sinai pentru a servi ca ajutor pentru oameni și a le arăta cum să se pregătească pentru venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu.
Levitul reprezintă pe Sfinții Prooroci care au comunciat oamenilor voia lui Dumnezeu atunci când ei s-au abătut de la calea pe care Dumnezeu le-o rânduise prin lege însă, atât Legea cât și Proorocii, erau insuficiente pentru ridicarea omului la slava de la care a căzut și pentru îmbunătățirea relației între om și Dumnezeu, căci în Vechiul Testament păcatul după sine atrăgea pedeapsa și uneori chiar și moartea, pe când în Noul Testament în Legea Harului păcatul este iertat dacă omul varsă lacrimi pentru greșeli și nu le mai repetă. Vechiul Testament presupunea niște ritualuri formale pentru curățirea oamenilor care aveau rolul de a trezi în oameni sentimentul vinovăției pe când în Noul Testament, păcatele nu mai sunt mascate cu sângele țapilor și al vițeilor care sunt niște animale fără voință ce nu se pot jertfi de bunăvoie pentru om ci curățate pentru totdeauna, prin Sângele Unuia născut Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos care a spălat pământul blestemat prin Jertfa de pe Sfânta Cruce plătind un preț pe care nimeni nu l-ar fi putut plăti vreodată.
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, și, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: „Ai grijă de el, și ce vei mai cheltui, eu când mă voi întoarce, îți voi da.”
Toți cei care ascultau pilda Mântuitorului se întristaseră văzând că săracul călător rămâne rănit și cei care trebuiau să îl salveze au trecut pe lângă el indiferenți și așteptau cu nerăbdare ca cineva să vină să îl ridice pe cel nevoiaș. Poporul voia cu ardoare ca cel de-al treilea să fie un evreu, căci ei atunci când auzeau că trebuie să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, gândeau că aproapele tău este doar persoana care este de același neam cu tine.
Astfel stând lucrurile, ei cugetau că cel căzut între tâlhari din moment ce străbătea drumul dinspre Ierusalim spre Ierihon trebuia să fie un evreu, iar cel care îl va ajuta să fie tot un evreu, însă Mântuitorul nu le îndeplinește această dorință din două motive: unul pentru a arăta că aproapele tău este orice persoană din lumea aceasta, nu numai cel care are aceeași credință sau neam cu tine și pentru a extinde porunca iubirii la toți oamenii, iar cel de-al doilea este de a își arăta încă o dată infinita smerenie, deoarece cea de-a treia persoană despre care este vorba în pilda rostită de El este chiar persoana Sa în chip simbolic. Observăm că Mântuitorul deoarece de multe ori era acuzat că este Samarinean de către Saduchei și Fariseii dar și de căpeteniile Iudaice, pentru simplul fapt că nu împărtășea modul lor de viețuire fățarnic, El însuși alege acum să se numească pe Sine însuși, Samarinean, arătându-ne nouă că Dumnezeu nu se uită la neamul din care face parte omul, ci se uită în inima și la faptele fiecăruia.
Hristos se face fratele după umanitate de bunăvoie al fiecăruia și al Iudeului, și al pagânului, și al Egypteanului, și al Samarineanului pentru că de aceea a venit El ca oile Sale să aibă viață și să o aibă din belșug și iată că a legat rănile celui căzut între tâlhari și a turnat pe ele untdelemn și vin, untdelemnul simbolizând cele 7 daruri ale Duhului Sfânt care se dau celui nou botezat prin Taina Mirungerii și care îl ajută să nu mai păcătuiască, dar și să crească în comuniunea cu Dumnezeu iar vinul reprezintă Taina Euharistiei care se dă omului spre iertarea păcatelor ce le-a făptuit pe pământ dar și spre moștenirea vieții celei veșnice și spre spiritualizarea trupului, căci sângele Mântuitorului luând contact cu ființa noastră lucrează prin umanitatea noastră spre binele aproapelui și imprimă în noi din ce mai mult chipul Său și ne face să ne asemănăm Lui pe cât ne este cu putință în viața aceasta.
Casa de oaspeți la care l-a dus Samarineanul pe cel rănit reprezintă Biserica Mântuitorului Iisus Hristos în care El ne-a adunat pe toți prin propovăduirea Sfinților Apostoli și prin predicile Sfinților Părinți ce au trăit de-a lungul veacurilor. Cei doi dinari care au fost dați gazdei reprezintă învățătura Vechiului și a Noului Testament ce au fost puse la dispoziție oamenilor pentru a se mântui, fiind date de Dumnezeu prin Duhul Sfânt învățătorilor Bisericii spre a povățui pe creștini să meargă pe cărarea Adevărului spre Ierusalimul cel Ceresc, iar îndemnul și făgăduința „Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui cu el, Eu, când mă voi întoarce, îți voi da înapoi” este adresat în primul rând slujitorilor bisericii care au datoria de a ajuta pe cei cu greutăți spirituale și materiale dar și fiecărui om care se pretinde a fi un creștin adevărat căci nici unul dintre noi nu trebuie să fie indiferent față de nevoile aproapelui său, ci fiecare trebuie să își aducă contribuția pentru fericirea semenului său după cum va putea el. Ceea ce vom cheltui reprezintă ajutorul dat aproapelui și timpul jertfit, iar cele ce ne vor fi date înapoi, reprezintă răsplata pe care o vom lua de la Mântuitorul lumii în ziua cea de apoi la învierea morților, când, dacă am avut milă și iubire față de aproapele în viața aceasta, atunci și El le va avea pe acestea față de noi, mila față de noi pentru a nu ne trimite la chinurile veșnice. Văzând faptul că ne-am străduit să facem voia Lui, iar pentru a ne lua în Împărăția Sa petrecând în lumina cea neînserată alături de El, de Părintele Său cel fără de început, și de Sfântul Duh de viață făcătorul, în vecii vecilor Amin!

Cristian Radu

Sarbatori nationale, locale si religioase

Reclama_Otoprint