DUMINICA ÎNTOARCERII FIULUI RISIPITOR
(Luca Cap. XV: 11-32)
Orice pildă rostită de Mântuitorul Iisus Hristos care se citește în Biserici din Sfintele Evanghelii este menită pentru a îl ajuta pe omul păcătos scufundat în multele patimi ale veacului acestuia să își aducă aminte de patria sa cea adevărată, Raiul Edenic sau locul în care era pururea înaintea privirii iubitoare a Părintelui Luminilor și să trezească în dânsul dorința de a se pocăii pentru greșelile sale. Mântuitorul Iisus Hristos prin pilda Sa ne prezintă o situație des întâlnită și în zilele noastre în care unul din copii își cere dreptul său din averea părinților, iar după aceea pleacă de capul lui, lipsit fiind de o judecată rațională și risipește banii dăruiți cu dragoste de bunii lui părinți, pentru a duce o existență periculoasă cu multe plăceri care îi scurtează viața dar totodată și pentru a își păgubi sufletul său ieșind din comuniunea cu Dumnezeu.
Această situație fiind una des întâlnită în toate timpurile, Fiul lui Dumnezeu dorește să ne arate un lucru tainic prin această întâmplare. Teologi Răsăriteni au definit pilda ca fiind o întâmplare sensibilă rostită de un învățător al adevărului prin care omul simplu, cu ajutorul Harului Duhului Sfânt poate percepe un înțeles mai înalt sau spiritual. Evanghelia ne spune că un om oarecare avea doi fii. Prin acești doi fii, exegeții ne-au făcut pe noi să înțelegem că reprezintă două modele de viețuire după care omul își poate rândui viața. Fiul cel mare reprezintă calea dreptății în care omul este cumpătat în raporturile sale cu semenii, având dragoste în același timp față de părinții lui care l-au crescut și i-au dat o educație aleasă, ajutându-l în viață să știe cum se făptuiește în modul cel mai curat binele. Fiul cel mic reprezintă calea neascultării sau a omului păcătos, dar în același timp și omul care e lipsit de priceperea de a cunoaște ispitele din viața aceasta și modul în care omul trebuie să se lupte cu ele.
El este cel care nu ține cont de nimic și trece peste orice pentru a își satisface poftele sale nelegiuite chiar risipind averea strânsă cu multă sudoare de tatăl său, pe lucruri nefolositoare. Evanghelia specifică faptul că cel mai tânăr dintre cei doi a mers la părintele său și și-a cerut averea, ca să înțelegem prin acest lucru că cei tineri sunt lipsiți de experiența de a trăi autentic, împlinind voia lui Dumnezeu și totodată faptul că atâta timp cât omul este tânăr nu ia întotdeauna cele mai bune decizii. Fiul cel mic, după ce a luat ce i se cuvenea de la Tatăl său, a plecat „într-o țară îndepărată”. Ce înseamnă această țară îndepărată și care este înțelesul ei spiritual?
„Țara îndepărtată” reprezintă tărâmul în care trăiesc toți cei care fac lucruri care nu plac lui Dumnezeu, căci unii ca aceia sunt întotdeauna departe de a împlini voia Stăpânului tuturor și trăiesc numai după pofta inimii lor, dar nereușind niciodată să și-o satisfacă. Pe bună dreptate poate fi numit acest loc în care trăiesc desfrânații „țara îndepărată” căci de la unii ca aceștia Dumnezeu și-a luat purtarea Sa de grijă și îi lasă să viețuiască în patimile lor urmând ca soarta lor veșnică să fie decisă în ziua cea de apoi.
Trăind la întâmplare, adică neavând niciun model autentic după care să își călăuzească viața sau măcar o persoană mai avansată spiritual decât el care să îi fie călăuză, fiul risipitor a irosit repede mijloacele primite de la tatăl său căci bogățiile din lumea aceasta, oricât de mari ar fi, sunt de scurtă durată și nu pot satisface dorințele omului pentru totdeauna, mai ales când o persoană care posedă multe bogății nu mai are o dorință de a atinge un anumit nivel spiritual, ci preferă decât să se arunce în brațele plăcerilor care leagă mintea și trupul omului și nu îl lasă să mai aibă stăpânire de sine, adică să păstreze una din însușirile care îl fac să se asemene cu Creatorul și anume libertatea de a alege.
„Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă.”
În țara aceea de departe, foarte departe de Dumnezeu, e totdeauna foamete, pentru că țara aceea nu-l poate sătura pe om în sensul spiritual după cum spune o expresie din Vechiul Testament „va veni foame peste tot pământul de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu” această expresie referindu-se la faptul că într-un loc în care nu se cuvântează despre Creator, oamenii aceia vor fi mereu flămânzi după o viață autentică și relația cu cineva mai presus de ei din punct de vedere ființial așa cum este Dumnezeu.
Mântuitorul a spus în pustiul Carantaniei diavolului că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot Cuvântul care iese din Gura lui Dumnezeu”, adică cu vorbele care îl fac să nu mai vadă lumea aceasta ca ultimă realitate și să privească cu nădejde spre bunurile pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe el și împlinesc poruncile Sale. Pământul și roadele îmbelșugate ce provin din el nu-l satură pe om, mai mult îi întețesc foame făcându-l să se gândească cu care să se desfăteze mai întâi și totodată mâhnindu-l pentru faptul că nu a putut să se desfăteze la o masă cu toate lucrurile pe care le poftea inima sa, pe când Cuvântul lui Dumnezeu poate pătrunde în mintea omului și satisface setea acestuia de cunoștință dar totodată acest „cuvânt hrănitor” al lui Dumnezeu pătrunde și în inima omului și mereu îi arată faptul că el este o creatură ce are o valore veșnică pentru Dumnezeu și trebuie să păzească acestă demnitate cu care l-a înzestrat Creatorul.
Cum să-i poată fi de ajuns omului hrana materială când de abia se satură animalele negânditoare care au nevoie de ea numai pentru a își întreține funcțiile vitale ale organismului și a trăi fără vreun scop anume? Nu, nu poate.
În țara aceea de departe, este lipsă întotdeauna, pentru că asupra păcătosului care uită cu totul de gândul la Dumnezeu și își cheltuiește zadarnic toată zestrea pe care o are, asupra lui se abate o foamete groaznică, și nu-l satură nici tot pământul cu tot ce-i poate acesta da, nici măcar pentru o clipă. Așa se întâmplă până astăzi cu orice păcătos care se dă pe sine cu totul țărânii, trupescului, desfrânării. Căci vine ceasul, până la urmă când se scârbește de ele și toate cele de care s-a folosit cândva cu multă plăcere îl vor duce la silă de a mai trăi și la starea nemulțumirii cu orice.
Atunci pentru omul necredincios în momentul în care patimile l-au secătuit și de bunurile materiale necesare procurării lor, dar și de puterile lui fizice și spirituale care oricum erau destul de puține, cel păgubit și întristat dorește să se răzbune pe toți, să nu mai vadă pe nimeni. Soarta unuia ca acela este vrednică de toată mila din partea oamenilor, căci a avut un țel greșit în viața aceasta și o existență chinuită, iar acum după ce a aflat că modul de viață pe care l-a adoptat este decât o păcăleală a diavolului pentru a nu îi mai lăsa pe oameni să dea slavă lui Dumnezeu, atunci el alege să creadă că nu mai există nicio scăpare. Sărmanul suflet nu mai crede nici în viața asta că mai poate simți bucurie, cum să mai spere atunci că va simți bucurie în cea veșnică?
Departe este omul păcătos de acestă speranță. În căutarea unei porți de scăpare din traiul fără de sens în care a ajuns, îl reprezintă cele mai de jos meserii. Însă ceea ce el poate percepe ca pe o umilință și ca o pregustare a chinurilor veșnice, totuși după Judecata lui Dumnezeu, acea muncă este modul întoarcerii păcătosului pe drumul către Împărăția Cerurilor.
„Și ducându-se s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să-i păzească porcii”. Așa pățește orice fiu neascultător care își părăsește părintele și pleacă, crezând că toată lumea e a lui: sfârșește ca slugă la unul mai rău decât sine, ajunge să crească porcii altcuiva.
Odată ce Fiul cel tânăr a ajuns în culmea disperării, apare diavolul, dar într-un chip tainic. A fost tot timpul cu el, furișat, nevăzut, împingându-l din cădere în cădere și punându-i înaintea ochilor desfătările din lumea aceasta pentru că după ce l-a batjocorit de la distanță acum să i se înfățișează într-un fel mai perceptibil, și să îl atragă în slujba sa trimițându-l pe moșiile sale, să-i pască porcii, adică să încerce să îndemne și alte persoane necredincioase să păcătuiască. Dar curând omul chinuit și robit de aceste lucruri își aduce aminte în inima sa că „mulți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, greșit-am Cerului și față de tine; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.”
Iată cum tânărul face primul pas pe drumul căinței și se gândește că este timpul să își recapete înapoi dacă nu demnitatea de fiu, măcar libertatea voinței, ceea ce nu este puțin lucru. Lucrul care trebuie să îl înțeleagă creștinul din decizia Fiului Risipitor este faptul că atunci când ne hotărâm să apucăm pe drumul acesta al pocăinței față de Dumnezeu, este faptul că el este un drum lung și anevoios și nu trebuie să îl facem după cum vrem noi, ci după cum va voi Dumnezeu să fie. Totodată trebuie să fim coșntienți de faptul că o dată ce am alungat de la noi harul lui Dumnezeu și viața duhovnicească și am preferat plăcerile lumii ca acest Fiu Risipitor, Dumnezeu primește pocăința noastră, dar omul trebuie să se întoarcă la Creator cu capul plecat fără să aibă pretenția că el se afla acum în urma pocăinței sale pe aceeași treaptă de vrednicie în fața lui Dumnezeu ca și un creștin autentic care a împlinit mereu voia lui Dumnezeu, ci trebuie ca mereu să păstreze în inima sa că Dumnezeu este Cel care a trezit în el dorința de a se pocăi și totodată dator este cel care se întoarce la Dumnezeu și este primit cu brațele deschise de Părintele Luminilor, ca pururea să aibă în mintea sa gândul pocăinței neîncetate, știind cât de mult L-a supărat pe Dumnezeu prin faptele sale și totodată să conștientizeze faptul că acum el trebuie să aibă mereu smerenia ca virtute care să îl caracterizeze dat fiind faptul că el nu a putut împlini de unul singur voia Lui Dumnezeu, după îndrumările care i-au fost date și ca atare unul ca el trebuie să nu dea sfaturi altor oameni, cu privire la felul cum trebuie să își orânduiască viața duhovnicească pentru că nu a fost suficient de puternic pentru a își trăi măcar viața sa cum trebuie.
„Și încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă și, alergând, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat. Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți-i degrabă haina cea mai scumpă și-l îmbrăcați, și inel puneți-i pe mână, și încălțăminte în picioare; și aduceți vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”
Aceste cuvinte au fost rostite de Mântuitorul Iisus Hristos nu cu puțin folos duhovnicesc, căci în ele se arată faptul că mila lui Dumnezeu este nemăsurată și faptul că dacă omul va conștientiza micimea ființei sale și întunericul în care a ajuns să viețuiască încât va dori să se întoarcă la Dumnezeu nu ca un fiu duhovnicesc adoptat prin harul Duhului Sfânt, ci ca un smerit slujitor care nu este vrednic să stea înaintea Stăpânului atunci și Dumnezeu arată multă dragoste față de el pentru că vede că cel care a ieșit de sub protecția Sa și a risispit bogățiile primite de la părintele său (harul primit de la Dumnezeu) trăindu-și viața fără vreun sens, totuși neascultătorul a învățat ceva din această experiență și anume faptul că modul său de privire al viețuirii în lume a fost unul greșit și acum trebuie să verse lacrimi de pocăință împlinind slujba de „argat”.
Darurile pe care i le-a dăruit Tatăl, fiului său risipitor au și ele un sens spiritual.
„Haina cea mai scumpă” închipuie bogăția și frumusețea darurilor dumnezeiești care sunt mai de preț decât orice lucru pământesc, închipuie „armura” de sfințenie și puritate în care era Adam îmbrăcat înainte de a păcătui în Raiul Edenic și a se duce de la Dumnezeu „într-o țară depărtată”. Hristos însuși poate reprezenta și El aceste haine: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”.
Inelul de pe deget înseamnă logodna sufletului cu Hristos. Cel întors la credința în Dumnezeu se leapădă de toate legăturile necurate cu lumea, se alipește de Hristos și rămâne una cu El într-o legătură de nedesfăcut pentru ca să moștenească viața cea veșnică. „Logodna” aceasta a fost înfăptuită cu puterea și harul Duhului Sfânt, care pecetluiește toate darurile cerești. Încălțămintea înseamnă voința tare, care îl face pe om să umble neabătut în căile lui Dumnezeu, fără să o apuce încolo și încoace și fără să se uite înapoi. Prin vițelul îngrășat care s-a junghiat trebuie să-L înțelegem pe Iisus Hristos Însuși, mielul euharistic ce se dă credincioșilor prin Taina Euharistiei spre iertarea păcatelor și spre dobândirea vieții de veci, Cel care S-a dat să fie jertfit pentru ca să-i cruțe pe păcătoși de păcatul lor prin Însuși scump sângele Său și care a avut o umanitate desăvârșiă plină de toate virtuțile pe care omul le poate împlini în viața aceasta, pentru că prin trupul Său să fie adusă jertfa de răscumpărare pentru păcatele oamenillor din toate timpurile și din toate locurile. Prin slujitori înțelegem fie pe îngeri, fie pe preoți. Dacă înțelegem casa tatălui ca fiind cerul însuși în care Dumnezeu dăruiește bunătățile veșnice copiilor săi adoptivi, atunci în slujitori vedem îngeri; dacă prin Casa Tatălui înțelegem în ea Biserica de pe pământ, în slujitori trebuie să vedem pe preoți, pe aceia care au fost chemați să săvârșească taina jertfei lui Hristos și, prin ea, să-i hrănească pe oameni întru viața veșnică împărtășindu-le totodată bogăția de sensuri care se află în Sfânta Scriptură.
În finalul pildei Fiul cel mare care rămăsese alături de tatăl său era la țarina sa și aude cântece de petrecere și vede faptul că Tatăl său a junghiat pentru fiul risipitor, vițelul cel gras și se mânie pentru faptul că lui și prietenilor lui nu le-a dat niciodată măcar un ied.
Aici Fiul cel mare reprezintă omul care a fost drept înaintea lui Dumnezeu, iar prietenii săi reprezintă creștinii de pretutindeni care au petrecut o viață duhovnicească și s-au bucurat unii de alții ajutându-se mereu întru neputințele lor. Faptul că Tatăl nu i-a dat niciodată Fiului său cel mare măcar un ied ca să îl jertfească și să îl mănânce reprezintă faptul că nu cei drepți care au împlinit voia lui Dumnezeu au nevoie de o jertfă răscumpărătoare, din care să se poată împărtăși pentru iertarea păcatelor și pentru ridicarea lor spirituală. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos spune de multe ori că El a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut sau „nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” ca urmare a acestor mărturii se vădește faptul că nevoie de jertfă au cei care greșesc.
De asemenea acestă întâmplare cu fiul cel mare fiind nemulțumit, ne spun nouă Părinții Răsăriteni că este pusă în această pildă pentru a arăta omului, căci chiar dacă fiul cel mare fost drept în viață împlinind voia lui Dumnezeu, el nu trebuie să se mândrească cu acest lucru sau să ceară o răsplată pentru faptele sale și să fie conștient că lucrurile bune pe care le-a făcut, le-a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu după cum însuși ne spune nouă Sfântul Apostol Pavel scriind în epistola Sa „dintre toate lucrurile pe care le ai, ce ai să nu îl fi primit, iar dacă l-ai primit de ce te fălești ca și cum nu l-ai fi primit?”
Așa și noi frații creștini în toate zielele vieții noastre să știm că nu trebuie să așteptăm vreo răsplată de la Dumnezeu pentru faptele noastre bune, căci această răsplată o vom primi la sfârșitul veacurilor, nu în timpul vieții pământești. Dacă am ști că am fost drepți și am împlinit voia Creatorului să acceptăm ca asta se datorează și Harului lui Dumnezeu care ne-a ajutat, iar dacă ne vom da seama că suntem păcătoși, să știm că trebuie să mergem pe drumul pocăinței și să ne întoarcem cu capul plecat la Părintele Luminilor pentru ca El să ne ierte și să ne dăruaiscă bucuria de a ne Împărtăși cu preacurat trupul și Sângele Fiului Său în urma mărturisirii păcatelor prin Taina Spovedaniei, pentru dobândirea vieții de veci, Amin!
Cristian Radu
