DUMINICA SFINTEI CRUCI
(A treia din Postul Sfintelor Paşti)

Şi chemând la Sine mulţimea laolaltă cu ucenicii Săi, le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri”. Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”.

Acum 2000 de ani când Fiul lui Dumnezeu mergea din cetate în cetate, învăţând oamenii,Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu şi vestindu-le totodată că El va trebui să pătimească multe din partea poporului şi a bătrânilor din Ierusalim, El a dorit să ne înveţe unul din cele mai de preţ lucruri şi anume faptul că dacă vom dori să fim desăvârşiţi şi să avem parte de fericire veşnică împreună cu toţi drepţii, trebuie să ne luăm crucea noastră şi să urmăm Lui răbdând din partea oamenilor, nedreptăţi asemănătoare cu cele pătimite de El în viaţa Lui pământească.
Fără discuţie cuvintele Mântuitorului sunt o pildă, nişte spuse care au un înţeles tainic, dat fiind faptul că Mântuitorul nu ne îndeamnă pe noi să ne facem fiecare câte o cruce din lemn şi să mergem după El apucându-ne să călătorim în lume şi să vestim aceeaşi Evanghelie pe care a vestit-o el şi Sfinţii Apostoli.
Nu acesta este înţelesul acestor cuvinte, ele vor să ne spună nouă că omul trebuie să lase în urmă viaţa lui plină de păcate pe care a trăit-o până când L-a întâlnit pe Mântuitorul Iisus Hristos şi de acum să înceapă să ducă o viaţă în Asceza purificatoare care are rolul de a elimina veninul şarpelui de demult ce este în firea noastră omenească şi de care, fără o doctorie adecvată nu putem scăpa.
Această viaţă ascetică pe care ne îndeamnă Mântuitorul să o făptuim, este una care are rolul de a ne arăta cât de puternică este dorinţa noastră de a face un anumit lucru pentru binele nostru şi cât de mult suntem dispuşi să ne sacrificăm pentru a merge după Mântuitorul pe calea aceasta a crucii, a greutăţilor, lăsând în urmă plăcerile din viaţa noastră ca într-un final, să reuşim să ne învingem voinţa pătimaşă din noi, dispreţuind fărădelegile.


Mântuitorul ne poate îndemna în Evanghelia Sa zicând: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să îşi ia crucea Sa şi să îmi urmeze Mie” datorită faptului că El însuşi a trăit o viaţă desăvârşită, suportând toate greutăţile firii lui Adam celui căzut, în care nimeni nu L-a putut acuza de păcat. Ca urmare a acestui rezultat El are dreptul şi autoritatea să îi cheme şi pe alţii să străbată drumul de suferinţă pe care L-a străbătut şi El.
Faptul că Fiul lui Dumnezeu a mers pe acest drum al suferinţelor, purtând povara păcatelor noastre pe umerii Săi şi a reuşit să îşi ducă misiunea Sa la bun sfârşit, împlinind Legea Vechiului Testament, ca în cele din urmă să Îşi aducă Trupul Său ca pe o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu Tatăl pentru noi. Ne demonstrează că această cale a Crucii nu este una imposibilă, iar oamenii râvnitori faţă de bunurile veşnice vor putea merge pe ea, luându-şi puterea din exemplul Mântuitorului care chiar dacă nu a săvârşit vreun păcat totuşi a mers pe calea aceasta plină de dureri şi suferinţe, fără să cârtească.
Chemarea Fiului lui Dumnezeu către oameni este una plină de iubire pentru că Mântuitorul vrea să îi facă părtaşi pe oamenii păcătoşi de bunurile pe care le aveau în Raiul Edenic. De bunăvoie au ales să fie alungaţi din Paradis prin neascultarea lor, iar acum tot de bunăvoie trebuie ca Cineva desăvârşit să încerce să îi ridice înapoi la străveche nobleţe. Lepădarea de sine pe care o cere Mântuitorul de la lume nu vrea să însemne că el îi cere unui om să uite cine este el şi să facă toate lucrurile ca o făptură ce nu are voinţa liberă, ci dimpotrivă El (Hristos) vrea să întărească capacitatea omului de decizie, făcându-l să aleagă binele în mod voit, convingându-se singur asupra faptului că acţiunile pe care Dumnezeu îl sfătuieşte să le facă sunt cele mai bune. Aşadar a ne lepăda de noi înşine înseamnă a ne lepăda de fiinţa înşelătoare care s-a aşezat peste noi în locul fiinţei curate care ne-o dăruise Dumnezeu l-a început când ne-a făcut să fim desăvârşiţi. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu pământul, cu materia din punct de vedere duhovnicesc, încât să nu mai avem vreo poftă faţă de cele supuse simţurilor care ne îngustează puterea noastră de simţire spirituală a lui Dumnezeu şi să ne ocupăm timpul cu faptele bune şi cu cugetarea la veacul cel viitor.
Crucea spirituală este însă cea care nu trebuie să ne lipsească nici un moment pe acest drum căci dacă dorim doar să urmăm Mântuitorului pentru a părea nişte oameni evlavioşi şi a fi preamăriţi de lume pentru făţărnicia noastră, greşim căci nu îi este cu putinţă omului să se pocăiască sincer şi să urmeze lui Hristos fără să aibă în chip tainic obiectul (Crucea) preamăririi Lui, în viaţa lor. Crucea (necazurile) sunt necesare păcătosului în primul rând pentru că dacă nu şi-a însuşit el de bunăvoie dorinţa să meargă pe drumul crucii, trebuie să suporte consecinţele rătăcirii sale prin lume, care sunt suferinţa şi chinurile pricinuite de traiul unei vieţi lipsite de rugăciune, fapte bune şi cel mai important, lipsa dialogului cu Dumnezeu.
Cea de a doua cauză a suferinţelor pe care trebuie să le îndure cel care apucă pe drumul Crucii este aceea a biruirii propriei persoane, căci persoana lor lăuntrică trebuieşte reconstruită din temelii, dat fiind faptul că omul trăind şi făcând faptele diavolului, întreaga sa fiinţă şi sângele său s-au pătat de necurăţie. Ca urmare a acestor fapte care le-a făcut din liberă voinţă acum este momentul să sufere pentru ele ca să şi le îndrepte, dar nu cum va voi el, ci cum va voi Creatorul.
A îţi lua crucea înseamnă a primi de bunăvoie din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire al bolii care te roade pe dinăuntru, iar acel leac indiferent cât de amar ar fi, atunci când vrei să îl respingi să te gândeşti că faptele tale au fost cu mult mai rele decât leacul încât au distrus fiinţa autentică a omului, nemailăsându-l să se asemene cu Dumnezeu. Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos produce omului multe bucurii spirituale, căci dacă va reuşi să meargă drept pe acest drum atunci cu siguranţă nu numai că îşi va redobândi libertatea voinţei sale, dar va primi şi multe bucurii spirituale de la Dumnezeu cum ar fi răbdarea, blândețea, smerenia, cumpătarea care însumate îl vor ajuta nu numai să devină un creştin râvnitor, ci şi prin viaţa de curăţie pe care o va duce un om care primeşte crucea necazurilor, va reuşi să trezească şi în alţi semeni ai săi sentimentul de vinovăţie pentru faptele lor, făcându-i şi pe aceea să încerce în cele din urmă să îşi recapete străvechea nobleţe.
Părinţii Răsăriteni ca nişte slujitori ai Cuvântului Dumnezeiesc, dar şi nişte oameni ai faptei au susţinut întotdeauna că există două moduri de a merge pe drumul acesta al Crucii, unul fiind pentru păcătoşii care vor să se pocăiască, iar altul pentru cei drepţi, căci şi unul şi altul au nevoie de Harul lui Dumnezeu, pe măsura faptelor lor. Unul vrea Harul pentru a se îndrepta, altul pentru a spori în dragoste şi bunătate, însă amândoi trebuie să se supună Voii Divine şi să accepte toate obstacolele pe care Dumnezeu le aduce din voia Sa asupra lor, pentru a le testa puterea spirituală. Dumnezeu conduce spre Împărăţia Sa pe oameni în felurite moduri, iar acest fapt este un lucru bun pentru că aşa cum oamenii se deosebesc în purtare, trăire spirituală, gândire unii faţă de alţii, aşa drumul fiecăruia către Împărăţia Cerurilor trebuie să fie unul pe măsura faptelor sale.
Pe cel păcătos Dumnezeu îl conduce către Sine judecându-l şi aducând peste el necazuri chiar şi în viaţa aceasta, datorită faptului că cel care nu are ca ţintă Împărăţia Sa, este obişnuit cu greşeala, iar atunci când săvârşeşte o faptă greşită lui i se pare ca fiind normală. Dacă Dumnezeu ar ezita să vorbească unuia ca acela prin diferite necazuri, cu siguranţă sufletul lui s-ar pierde, ceea ce Dumnezeu nu voieşte, căci El doreşte ca nici unul din oameni să nu piară, ci să se întoarcă şi să fie viu. Diferitele pedepse care le trimite Dumnezeu asupra lui, nu vizează anularea voinţei lui, obligându-l să nu mai facă rău de frica suferinţei, ci dimpotrivă Dumnezeu prin acele valuri de necazuri aruncate asupra unui păcătos, privându-l de la diverse motive de bucurie, doreşte să îl îndemne să Îl caute mai mult, pentru a afla ce înseamnă bucuria spirituală.
Pe cel drept Dumnezeu îl atrage pururea spre Sine prin îndemnurile lăuntrice date conştiinţei lui, făcându-l să aleagă binele în chip voit, făcându-i cunoscut faptul că lucrând cinstit din iniţiativă proprie, prin ostenelile sale va avea o mai mare slavă duhovnicească decât păcătosul care se pocăieşte.
Calea Crucii este drumul pe care omul va conştientiza cel mai mult că singurul său tovarăş de drum şi singura persoană care îi poate fi alături este Mântuitorul Iisus Hristos. Chiar dacă fiecare persoană va da socoteală pentru faptele Sale înaintea Fiului omului, El ca frate al nostru după Umanitate şi ca „avocat” al păcatelor noastre la Dumnezeu Tatăl se simte dator faţă de noi ca în fiecare moment al vieţii noastre când simţim vreo greutate şi cădem, nemaiputând a susţine pe umerii noştri povara păcatelor noastre, El va fi mereu lângă noi gata să ne ridice.
Numai prin El vom afla putere şi îndrăzneala de a merge pe drumul crucii, fără să ne fie teamă de lupii răpitori care vin asupra noastră pentru a ne face să fugim de pe acest drum (al crucii şi al suferinţei), părăsind cărarea care duce la viaţa cea adevărată şi să intrăm în pădure (în feluritele patimi din viaţă) urmând ca acolo ei să ne sfâşie.
În continuarea predicii Sale, Mântuitorul spune un lucru foarte interesant, menit să aibă un efect imediat asupra oricărui suflet care şi-a irosit viaţa trăindu-o în patimi.
„Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui”.
Omul care trăieşte viaţa numai trupeşte şi care dispune de ceva posibilităţi materiale este gata să investească oricât pentru a îşi prelungi viaţa câţiva ani, însă aceste osteneli ale sale sunt un nonsens datorită faptului că şi acei ani trăiţi în plus sunt tot din voia lui Dumnezeu şi nici pe departe rodul eforturilor sale materiale. Pentru a demonstra zădărnicia celor ce fac astfel de lucruri dar totodată şi pentru a mustra necredinţa unora ca aceştia în Dumnezeu, Mântuitorul spune „că tot cel ce va voi să îşi scape viaţa sa, o va pierde”, adică cel ce ţine la viaţa de aici dorind să trăiască ani mulţi şi plini de îmbelşugare pe pământ, unul ca acela nu cunoaşte adevărata taină a persoanelor omeneşti socotind în chip greşit că luxul şi bunăstarea trupească sunt adevărata fericire a oamenilor.
Cine vrea să îşi păstreze viaţa sa cea veche, pământească, a lui Adam cel căzut, roasă de păcate, putredă, o va pierde pentru că aşa cum un om nu doreşte ca în grădina sa, să aibă pomi bătrâni ce au o scoarţă mâncată de viermi şi care nu mai dau rod, ci fac doar câteva frunze care repede se usucă şi cad în final căzând şi pomul, tot aşa Dumnezeu, suprema existenţă care a făcut totul şi care le îngrijeşte pe toate, nu doreşte ca în lumea în care Fiul Său şi-a dat viaţa vărsând sângele Său preacurat pentru iertarea păcatelor tuturor oamenilor, să mai existe persoane care nu se folosesc de acest medicament (jertfa lui Hristos), ci le aleg pe cele pământeşti. El încearcă să îi facă să primească dragostea Fiului Său în inimile lor ştiind că nişte oameni care sunt plini de păcate şi nu au nici o dorinţă sinceră de a săvârşi binele, sunt asemenea unor pomi dintr-o livadă, dar care la vremea recoltei nu oferă nimic celui ce i-a îngrijit.
Dumnezeu doreşte ca în grădina sădită prin puterea Sa, să nu existe astfel de pomi care nu mai dau roade spirituale pentru că El este un Grădinar desăvârşit şi nu poate accepta lipsa de rod la infinit. Din păcate, oamenii o dată cu trecerea timpului, au ajuns asemenea pomilor fără rod, având în ei toată măreţia chipului lui Dumnezeu, dar nedând nici un rod spiritual, decât făcând câteva frunze, adică arătând uneori că mai există în ei ceva urmă de dragoste şi de bunătate, dar şi acelea fiind făcute din interes, pentru ca omul să fie preamărit de ceilalţi şi pentru a încerca să îl păcălească pe Dumnezeu că el îşi iubeşte semenii, aşa cum şi pomul care urmează să fie tăiat, mai răsare din el frunze cu ultimele puteri, pentru a îl păcăli pe grădinar să nu îl taie şi să îl arunce în foc.
Însă această păcăleală nu poate ţine la infinit căci dacă omul după doi sau trei ani de lipsă de roadă a unui pom, îl taie pe acela, Dumnezeu nu poate fi păcălit nici un moment, ci El însuşi din milă alege să îl ţină în viaţă pe un om păcătos şi să nu îl trimită în Iad cu gândul că se va pocăi.
Mântuitorul de îndată îi arată omului soluţia pentru renaşterea lui spirituală şi spune „el ce îşi va pierde viaţa Sa pentru Mine şi pentru Evanghelie acela o va afla”. Aceste cuvinte ale Mântuitorului se potrivesc cu o expresie a unui mare duhovnic roman care a zis „omul este adus în lume ca să înveţe cum să scape din ea” cu alte cuvinte persoana trebuie să conştientizeze că nu îşi poate găsi infinita satisfacţie în cosmos şi trebuie din această cauză să iasă din el pregătindu-se pentru moarte ca la judecată să fie găsit drept şi să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu. Adevăratul sens al vieţii îl pot găsi oamenii care vor să trăiască spiritual, în a-şi dedica tot timpul lor slujirii Mântuitorului şi păzirii poruncilor Sale.
Hristos specifică că supremul gest de iubire care îl poate arăta omul se împlineşte prin moarte jertfelnică pentru El şi pentru Evanghelia Sa, pentru simplul fapt că persoana Lui este într-adevăr Mântuitoare şi dăruitoare de nenumărate daruri spirituale, dar această credinţă în persoana lui trebuie să fie în conformitate cu mărturisirea Sfintelor Evanghelii scrise de Apostoli în care se afla învăţătura corectă despre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Ereticii care s-au rupt din sânul Bisericii pretinzând că ei au înţeles mai bine persoana Mântuitorului răstălmăcind Sfânta Scriptură după bunul lor plac, aceia cu siguranţă nu au propovăduit acelaşi Mântuitor ca şi Sfinţii Apostoli şi Mucenici, drept răsplată a faptelor lor în Ziua Judecăţii vor auzi „Adevărat, Adevărat vă zic vouă nu vă cunosc pe voi''.
Credinţa în Evanghelie şi dragostea faţă de ea este necesară creştinului ce merge pe drumul crucii pentru că numai din Evanghelia Mântuitorului putem să aflăm care este învăţătura după care omul poate vieţui în armonie cu semenii săi şi totodată să ducă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.
„Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?''
Şi din această propoziţie se vede clar că înaintea lui Dumnezeu sufletul unei singure persoane este mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi, pentru simplul fapt că Dumnezeu atunci când l-a făcut , l-a alcătuit cu „Mâinile Sale şi a suflat asupra lui din gura Sa, suflare de viață'' făcându-l pe om trup însufleţit înzestrat cu simţuri şi cu raţiune, ca urmare a acestei atenţii pe care i-a acordat-o omului, Dumnezeu doreşte cu ardoare mântuirea lui şi împreună vieţuirea cu El a oamenilor pentru că Ştie faptul că sufletul omului nu îşi va găsi niciodată liniştea şi va suferi dacă nu va fi într-o comunicare permanentă cu El. Cuvintele acestea ale Mântuitorului sunt totodată o compătimire faţă de oamenii care vieţuiesc în timp, căci Fiul lui Dumnezeu conştientizează cât de mult are nevoie omul de cele supuse simţurilor dar în acelaşi timp vrea să îl facă conştient pe omul mărginit de faptul că, dacă îşi va îndrepta atenţia foarte mult spre lumea creată atunci fără să îşi dea seama, scopul său nu va mai fi mântuirea propriului suflet, ci decât adunarea şi stăpânirea asupra a cât mai multor bunuri pământeşti.
Sufletului omenesc nu îi este de folos la nimic să câştige lumea toată pentru că această lume în actuala ei existenţă este una care merge spre moarte. Creaţia nu este îmbelşugată de Harul Dumnezeiesc, iar cele văzute sunt mărginite, neputând oferi senzaţii noi celui care se foloseşte de el. Mântuitorul nu vede nici un folos că omul păcătos , supus morţii şi stricăciunii să se lipească de cele ale veacului acestuia, din pricina faptului că omul nu va putea lua cu sine nimic care să îi fie de folos la judecată, fiindcă nimic din cele supuse timpului şi stricăciunii nu pot scăpa pe om de moarte, pe când Harul Său îi poate salva de la chinurile cele veşnice.
În încheierea predicii Sale, Mântuitorul le adresează oamenilor nişte cuvinte care sunt menite să îl facă pe fiecare om să decidă dacă vrea să fie de partea întunericului sau a luminii. El (Hristos) ştia faptul că cei care vor dori să îşi trăiască viaţa respectând poruncile Sale vor fi prigoniţi de către oamenii care nu înţeleg viaţa spirituală, dar doreşte să le amintească creştinilor că dispreţuirea lor, de către cei fără de lege, va fi mult răsplătită în viaţa cea veşnică pe când cei care se vor ruşina de cuvintele Sale „unii ca aceia nu numai că vor fi socotiţi nişte oameni păcătoşi care s-au lepădat din ruşine, de învăţătura Testamentului Veşnic al lui Hristos, pecetluit cu Sângele său, ci vor fi şi ei lepădaţi din turma Arhiereului celui veşnic atunci când acesta va veni pe norii cerului însoţit de Sfinţii Săi Îngeri, pentru faptul că nu au avut curajul să urmeze modelul Învăţătorului lor”.
Totuşi pentru cei care vor avea curajul de a Îl mărturisi pe Hristos oamenilor, peste unii ca aceia se vor revărsa multe daruri, căci ei „nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere multă'', adică ei fiind încă în viaţa aceasta pământească vor pregusta din bunătăţile cele veşnice, bucurându-se de împreună convorbire cu Dumnezeu, dar şi cu toţi sfinţii, realizând o comuniune spirituală premergătoare stării de fericire veşnică în care se vor afla la sfârşit.

Cristian Radu

Sarbatori nationale, locale si religioase

Reclama_Otoprint