FIUL LUI DUMNEZEU PASTORUL CEL BUN ȘI ÎNVĂȚĂTORUL NOSTRU
„IATĂ EU AM VENIT CA OILE MELE
SĂ AIBĂ VIAȚĂ ȘI SĂ O AIBĂ DIN BELȘUG”
Această pericopă Evanghelică în care se relatează despre Pastorul cel bun, se află cuprinsă în cea mai mistică scriere a Noului Testament și anume în Evanghelia a Patra, a Sfântului Ioan Teologul. Este o pericopă evanghelică ce Îl descrie pe Mântuitorul Iisus Hristos cum rar a putut-o face vreun scriitor sau părinte bisericesc de-a lungul veacurilor. Ea ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca adevăratul salvator al acestei lumi aflată în întunericul păcatului și în umbra morții.
De-a lungul istoriei au existat anumite persoane care au avut înclinație spre o viață de retragere și contemplație a naturii, în care încercau să păstreze un echilibru în raporturile lor sociale față de semeni, dar totodată, și-au impus și anumite opreliști de la felurite plăceri pentru a atinge o treaptă de viețuire spirituală mai înaltă.
Însă, chiar dacă au existat astfel de persoane ce au ales diferite moduri de viață pentru a-și înfrâna patimile, în perioada Vechi-Testamentară, printre popoarele păgâne, în special după venirea Mântuitorului, au luat naștere numeroase culte și învățături, în care divinitatea era văzută ca fiind mai mult decât o simplă forță impersonală a naturii, totuși acei practicanți ai cultelor unor religii, destul de obscure și cu niște reguli pline de ambiguitate, nu au reușit să se facă suficient de apropiați față de oamenii care încercau să își impună un stil de viață asemeni lor, încât să reușească să îi motiveze pe aceia.
Aici însă, apare frumusețea Ortodoxiei și a felului cum Mântuitorul Iisus Hristos a știut să îi facă apropiați pe oamenii cărora le predică. Motivul pentru care cuvintele Fiului lui Dumnezeu au dat putere și încredere celor ce le ascultau, era faptul că ele izvorau dintr-o minte pură și dintr-o persoană care le spunea cu dragostea și cu gândul de a îi vedea împliniți spiritual pe cei cărora le predică.
Părinții Bisericii Răsăritene au susținut tot timpul în scrierile lor, faptul că în cazul în care un anumit învățător dorește ca învățăturile și cuvintele sale să aibă un efect de creștere spirituală asupra ascultătorilor săi, atunci cel ce predică , în primul rând, trebuie să fie cel care trăiește după această învățătură.
Acest lucru s-a întâmplat cel mai mult în Ortodoxie datorită faptului că Mântuitorul a zis despre Sine că El este calea, adevărul și viața, iar învățătura Sa nu este detașată de persoana Sa, ci izvorăște din El însuși pentru că El este Înțelepciunea supremă.
Pe de altă parte, motivul cel mai important pentru care învățătura Mântuitorului Iisus Hristos a căpătat rădăcini în inimile oamenilor, este faptul că El a putut să meargă atât de departe ca iubire față de ucenicii Săi și cei ce L-au iubit încât S-a răstignit de bunăvoie pentru ei, ca aceștia să dobândească viața veșnică.
Aceasta este o faptă atât de măreață ce întrece în putere și dragoste orice alt gest sau faptă a vreunui învățător al unei presupuse științe care îl poate scăpa pe om de pierzare și de moartea cea veșnică.
Acestă viață veșnică pe care El dorește să le-o dăruiască celor ce ascultă și păzesc cuvintele Sale, se face vădită prin acțiunile Sale în care El pune tot timpul binele celor ce sunt în jurul Lui, mai presus decât binele Său.
Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a arătat prin cuvintele Sale nimicnicia celorlalte învățături lumești care se găseau la acea vreme pe lângă Iudaism, dar și zadarnicia celor care căutau să câștige simpatia poporului Evreu prin cuvintele lor meșteșugite, răstălmăcind Legea Poporului Evreu.
Hristos a zis despre aceștia că sunt furi și adevărate sunt cuvintele Sale, căci nici unul dintre pretinșii învățători care au fost înaintea Sa, nu a reușit să obțină din partea poporului atâta receptivitate asupra cuvintelor lor, pe cât de multă a obținut Mântuitorul Iisus Hristos.
Pentru a putea fi un învățător care este iubit de popor, trebuie, în primul rând să știi cum să te apropii de inima omului făcându-te părtaș de necazurile pe care le are și încercând să le trăiești alături de el pentru a îl ajuta să le depășească.
Această cale de împropriere a suferințelor oamenilor a ales-o Mântuitorul Iisus Hristos ca să meargă pe ea în întreaga Sa viață pentru că numai în acest fel putea să îi ajute pe oameni să depășească starea de decădere în care se aflau.
El se numește Pastorul cel Bun pentru că nu încearcă să câștige adeziunea oamenilor la ideile Sale prin meșteșugul cuvintelor, ci prin faptele sale de milostivire față de firea omenească, punându-și viața pentru ele. De asemenea, prin predica Sa, El dorește să le arate clericilor iudaici faptul că ei nu posedă suficientă râvnă față de Legea lui Moise pentru a se numi pe ei înșiși niște pastori ai poporului în adevăratul sens al cuvântului.
Mântuitorul îi asociază pe dânșii cu niște simpli „zilieri” care în schimbul unei sume de bani păzesc oile, dar o fac din pricina faptului că își doresc o bunăstare materială pentru ei și nu faptul ca oile să fie în siguranță.
În continuarea cuvântării Sale, Mântuitorul Iisus Hristos dorește să descopere oamenilor faptul că El nu dorește numai să fie o persoană căreia îi place ca „oile Sale” să fie în siguranță, el mai dorește ca ele să Îl iubească din toată puterea lor pentru faptul că El le dezvăluie lor cunoștința și îi cheamă la demnitatea de a fi niște fii ai lui Dumnezeu prin adopțiune. El dorește ca oile să Îl urmeze acolo unde este El, pentru că Starea Sa este starea cea mai înaltă la care poate ajunge ființa omenească susținută de puterea Harului Dumnezeiesc.
Desigur că nu îi cheamă pe oameni la starea de desăvârșire la care este El, pentru că nimeni nu poate ajunge atât de departe, însă dorește să le servească celorlalți ca model de viețuire spirituală pentru ca omul deznădăjduit să cunoască faptul că nu este cu neputință omului să domnească asupra patimilor și în același timp să supună trupul puterii raționale a sufletului.
Dacă pe ceilalți arhierei, preoți și cei care făceau parte dintre Cărturari și Farisei nu îi interesa decât slava lor personală, Mântuitorul nu numai că nu caută a Sa plăcere, dar în același timp, pe lângă dragostea nespusă pe care o are față de învățăceii Săi, El dorește să adune și oile care încă nu fac parte din staulul său, pentru ca în final să fie o turmă și un Pastor. El este conștient că numai așa va putea fi o unitate între oameni, atunci când nu se vor mai certa între ei pentru a descoperi care este cel mai mare în putere și înțelepciune între dânșii, și vor accepta ca Mântuitorul Iisus Hristos este supremul învățător și pastor deoarece este complet lipsit de patimi.
Mântuitorul Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat și venind în trup omenesc pentru readucerea omului la starea de la care a căzut, El nu dorește numai să le dea oamenilor nădejdea de mântuire, ci în același timp dorește să le dăruiască și viața adevărată, plină de cunoștință a tuturor lucrurilor, căci El însuși a zis: „Am venit ca oile mele să aibă viață și să o aibă din belșug”.
Această lucrare a Mântuitorului de readucere la fericirea cea dintâi a omului căzut în păcatul omenesc, este o lucrare plină de dragoste, întrucât, El fiind învățător și pastor în același timp, scopul său este să ducă la ultimă desăvârșre chipul învățătorului, adică al împreună lucrării cuvântului sfințitor cu dragostea jertfelnică.
Dacă scopul unui învățător pământesc este să transmită anumite informații unui învățăcel și să îl ajute pe acela să le asimileze și să folosească, iar cu timpul să se bucure că elevul său se apropie cu pași repezi de nivelul său de înțelepciune, scopul Mântuitorului este nu numai să îi transmită omului care este ținta sa finală din punct de vedere duhovnicesc, ci să îl și ajute să o atingă, ridicându-l de fiecare dată atunci când întâmpină greutăți. El ne va urmări pe noi toți în toate zilele vieții noastre până când își va împlini misunea Sa de a nu pierde pe niciunul dintre aceia pe care i-a dăruit Părintele Său.
Din moment ce El a adus o singură dată jertfa sângeroasă și desavârșită, oferind însuși trupul Său preacurat lui Dumnezeu Tatăl, pentru izbăvirea tuturor celor ce trăiau în întuneric și în umbra morții, El simte pe mai departe și după înălțarea Sa la ceruri, că este responsabilitatea Sa ca pe fiecare om rătăcit să încerce să îl îndrepte și să îl readucă pe drumul către Împărăția Sa.
Suprioritatea puterii cuvântului Mântuitorului față de autoritatea relativă pe care o au cuvintele celorlalți învățători omenești, este dată de faptul că Fiul este însuși Cuvântul revelator al Tatălui care grăiește omului toate pe care le-a auzit de la Tatăl. Funcția de învățător este generală între oameni, pentru că fiecare învățător nu poate avea elevi pe toți oamenii și iarăși, la rândul lui și el a fost discipol al unui profesor cândva în viața lui, pe când Mântuitorul Iisus Hristos nu își ia această demnitatate de la nimeni, ci El este învățător și preot din veșnicie, pentru că prin puterea Sa s-au întemeiat veacurile și cu purtarea lui de grijă, făpturile viețuiesc și se bucură de existență.
El fiind învățătorul absolut al tuturor, nu a experiat niciodată dependența de alți oameni în această privință și niciodată nu s-a arătat îngrijorat de faptul că unii oameni nu vor dori să arate receptivitate la cuvintele Sale zicând chiar El, în timpul predicii Sale, Sfinților Apostoli, dar și oamenilor, că în cazul în care vor să plece și să caute pe altcineva sunt liberi să o facă.
Însă Apostolii și cei care stăteau pe lângă Dânsul, au ales să rămână lângă El simțind prezența harului Duhului Sfânt ce iradia din cuvintele Sale menite să transfigureze și să șlefuiască pe omul cel vechi pătat de păcate, făcându-l pregătit pentru a fi adoptat de Părintele Ceresc ca fiu spiritual.
Cel mai important lucru de spus față de activitatea învățătorească a Mântuitorului și de puterea Sa de a fi pastor spiritual al tuturor, este faptul că niciunul dintre ceilalți învățători ce au susținut anumite curente filosofice nu au reușit să trăiască după ele și să fie gata să își sacrifice viața pentru ideile pe care le susțineau.
Mântuitorul în schimb, a susținut tot timpul cu tărie că vorbele Sale sunt pline de Duh Sfânt și în ele se găsește viața și totodată a demonstrat acest lucru prin Învierea din Cea de-a Treia Zi prin care Harul și iubirea Sa de oameni s-au arătat, Viața din mormânt a Răsărit, Balaurul de demult s-a strivit, neamurile L-au Mărturisit pe Hristos care a biruit moartea, oamenii s-au luminat, credința s-a întemeiat, Evanghelia S-a propovăduit și omul cel pământesc s-a înnoit și S-a îmbrăcat în veșmântul nestricăciunii.
Cel ce va crede în Evanghelia Sa și își va da viața ca să apere poruncile ce sunt scrise în Ea, acela nu va gusta moartea în veac, ci râuri de apă vie vor izvorî din „pământul inimii Sale”. Însă cel ce nu va crede cuvintele acestei Cărți, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieții și va șterge numele lui din Cartea Mielului celui Junghiat, unul ca acela nemaiaflându-se printre fiii lui Dumnezeu și printre cei nou născuți prin Duhul Sfânt pentru Împărăția Cerurilor.
Noi păstrăm cuvintele Evangheliei Sale și știm că El va veni să răsplătească fiecăruia după cele ce le-a săvârșit în viața Sa, ca fiecare după faptele sale să fie osândit sau să fie fericit în vecii vecilor.
Iar El ne mărturisește zicând „Da vin curând și plata voastră este cu mine”, iar noi răspundem „vino Doamne Iisuse Hristoase, căci nu mai este nimeni să facă dreptate în afară de Tine”.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi toți, Amin!
Cristian Radu
