La 1 Decembrie 1918 ,în cetatea Albei-Iulia în care la 1 noiembrie 1599 intrase Mihai Viteazul care întregește pentru prima dată cele 3 țări românești, lucru făcut în contextul frontul antiotoman în fruntea căruia se afla acesta și unde în 1785 erau trași pe roată revoluționarii Horea și Cloșca are loc marea adunare națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Sub oblăduirea mitropolitului ortodox Miron Cristea și a episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, sub conducerea și organizarea reprezentanților celor 2 partide ale Ardealului românesc – Partidul Național Român și Partidul Social Democrat ,1228 de delegați din toate colțurile provinciilor românești intracarpatice ,sub entuziasmul unei adunări de peste 100.000 de români votează și proclamă Unirea cu România. Dezbaterile sunt conduse de bătrânul lider național-român Gheorghe Pop de Băsești iar proclamația de unire este citită de Vasile Goldiș ,declarația stipulând unirea tuturor teritoriilor cu România până la Tisa și a întregului Banat până la Dunăre, pe malul opus Belgradului. Deasemenea declarația ,deosebit de democratică, susținea pe lângă unirea deplină și pe veci cu țara –mamă o largă reformă agrară, drepturi sociale extinse și protecție pentru muncitori ,drepturi egale și deschidere față de minoritățile naționale cât și menținerea unei forme de autonomie administrativă pentru provinciile care prin reprezentanții lor legitimi își aleseseră viitorul în cadrul adunării de la Alba-Iulia. Marea Adunare a stabilit ca instituție executivă însărcinată cu aplicarea deciziilor luate să fie Consiliul Dirigent în fruntea căreia este desemnat liderul PNR, Iuliu Maniu, omul care venind din postura de ofițer al armatei austriece se ocupa și cu organizarea detașamentelor militare ale românilor ardeleni în vederea acoperirii teritoriilor românești de dincolo de Carpați. Din acest Consiliu Dirigent mai făceau parte o serie de patrioți români precum ar fi Ștefan Ciceo-Pop, Alexandru Vaida-Voevod , Vasile Goldiș din partea P.N.R. ori Ioan Flueraș și Iosif Jumanca din partea PSD din Transilvania și Banat.
Drumul până la Alba-Iulia fusese lung și marcat de numeroase sacrificii , Regatul României sprijinise constant eforturile de emancipare ale românilor ardeleni prin Banca Națională, controlată de liberali care în special prin Ion C. Brătianu și Eugeniu Carada au susținut înființarea P.N.R. la 1880 și mai apoi întreagă luptă pentru unitate națională. Generația lui Avram Iancu, Simion Bărnuțiu ori George Barițiu făcuse eforturi supraomenești în a susține interesele românilor autohtoni și majoritari de peste Carpați, iar după ei o generație mai pragmatică și chiar mai adaptabilă formată în vremea dualismului austro-ungar din rândurile căruia s-au remarcat personalități precum Ioan Rațiu ori mai tinerii Iuliu Maniu ori Alexandru Vaida-Voevod avea să ducă la îndeplinirea acestui obiectiv major al istoriei naționale.
Regele Ferdinand, supranumit ,,cel Loial,, avea să accepte intenția celei mari părți din opinia publică românească în frunte cu personalități precum primul ministru Ion I.C. Brătianu ,susținut puternic de P.N.L. , dar și de ramura conservatoare a lui Take Ionescu ori Nicolae Filipescu și nu în ultimul rând de Regina Maria de a intra în război alături de Antanta anglo-franco-rusă, în baza unui tratat care garanta României în caz de victorie teritorii în vest până la Tisa și Dunăre. La aceea dată printre românii ardeleni erau puțini care vizualizau Unirea cu Țara ca pe o șansă apropiată și ca pe o realitate perceptibilă, printre aceștia se numărau personalități de marcă precum ar fi Octavian Goga, Ovid Densușianu ori George Coșbuc.
Războiul a adus pentru România mari pierderi și în ciuda jertfelor uriașe de pe câmpurile de luptă în 1916-1917 și a rezistenței eroice din vara lui 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz ,România se vedea la începutul lui 1918 în fața unei păci grele pe care guvernul conservator al lui Al. Marghiloman se vede nevoit să o semneze la Buftea în martie 1918 în fața Puterilor Centrale. Din fericire acest tratat nu va fi ratificat niciodată de Regele Ferdinand, lucru ce a contat mult pentru România în contextul tratativelor de pace de la Paris din 1919-1920. La data de 27 martie 1918 Basarabia votează în favoarea alipirii la România ,după desprinderea ei din fostul Imperiu Țarist , lucru urmat și de Bucovina, care se rupe din Imperiul Austro-Ungar și se unește cu România la 28 noiembrie 1918.
După proclamarea Unirii de la Alba Iulia, problemele încă nu se terminaseră, astfel că după intrarea armatei românești în Transilvania, zone din vest continuau a fi încă sub controlul Budapestei, succesoare a statului dualist austro-ungar de dupa 1867. În anul următor tensiunile se amplifică pe fondul preluării puterii de către Bela Kuhn ,bolșevic ungur ,care înființează un stat sovietic pe teritoriul Ungariei și care sprijinit de Lenin și Trotzky de la Moscova plănuiește să prindă cu ajutor din partea bolșevicilor ruși, România, într-un clește al ,,revoluției mondiale,, .
Guvernul Brătianu pornește cu acordul forțelor occidentale aliate o ofensivă antibolșevică în Ungaria, ofensivă care pleacă de la defileurile Mureșului ,Crișurilor și Someșului, trece Tisa și se oprește în vara anului 1919 la Budapesta eliberând Ungaria de pericolul unui regim comunist și alungând junta roșie a lui Bela Kuhn și a aliaților săi cominterniști. Acesta fapt va întări cuvântul României în grelele bătălii diplomatice de la Versailles și Paris.
Nu la multă vreme după alungarea comuniștilor de la Budapesta, puterea avea să fie preluată de un regim autoritarist revanșard față de noua Românie Mare, regim care îl va avea ca principal exponent pe amiralul fără de mare ,tiranul sângeros M. Horthy.
Revenind la bătălia diplomatică trebuie spus că deciziile importante la Paris se luau între cei 4 lideri ai marilor puteri aliate : președintele S.U.A. Woodrow Wilson, primul ministru britanic Lloyd George, premierul francez G. Clemenceau și primul ministru al Italiei, Orlando. Ion I. C. Brătianu s-a luptat cu intransigență pentru recunoașterea deplină și necondiționată a României Mari ,cât și a reprezentării echitabile a tuturor națiunilor la masa tratativelor. Pozițiile celor 4 lideri variau de la susținere la dezinteres, dar reprezentanții statului nostru vor ști să lupte pentru cauza recunoașterii Unirii. Despre această Unire, tot Ionel Brătianu avea să spună că s-a făcut ,,cu tratatul și cu dorobanțul,, .
Finalizarea tratativelor de pace găsește delegația României și guvernul României sub conducerea unui ardelean, primul din istorie, Al. Vaida-Voevod.
El va pleda cauza României susținut și de personalitatea deosebită a Reginei Maria, Regină care nu ezită să le transmită răspicat în față unora precum Regele M. Britanii , George V ,cu care era rudă ori președintelui francez de la acea dată, Raymond Poincare, fratele savantului omonim, voința de unitate a poporului român și dreptul său de a-și alege viitorul.
La data de 4 iunie 1920 se semnează tratatul de pace cu Ungaria de la Trianon, tratat semnat în numele României de dr. Ioan Cantacuzino și de Nicolae Titulescu, tratat prin care aliații încheiau procesul deliberativ al sistemului de pace versaillez și prin care sunt stabilite granițele noului stat ungar, stat care capătă forma geografică pe care o cunoaștem și astăzi. Implicit erau stabilite hotarele de vest și nord-vest ale statului român, hotare menținute până astăzi. Astfel unirea Transilvaniei, a Banatului și a celorlalte teritorii românești de peste munți era recunoscută și garantată printr-un sistem internațional.
În anul 1923 Regele Ferdinand I și Regina Maria sunt încoronați la Alba-Iulia ca suverani ai României Mari în cadrul unei ceremonii unice în istoria românilor.
Patriotismul autentic, spiritul de sacrificiu și demnitatea absolută de care a dat dovadă generația Marii Uniri trebuie să ne fie probă vie a faptului că o zi națională și idealul unui popor nu se mărginesc la vorbe goale, la sindrofii ieftine și automatisme care se declanșează la ore fixe. Patriotismul înseamnă mai presus de orice legitimitate, demnitate, responsabilitate, lucrul bine făcut indiferent ce înseamnă el, respect pentru cei care au fost și mai mult decât orice spirit de sacrificiu . A fi patriot înseamnă a sta vertical și a nu uita niciodată. Este o datorie civică de care trebuie să fim conștienți cu toții în fiecare clipă și în baza căreia să fim capabili să ne facem datoria noastra morală, profesională, socială, ori națională atunci când este țara are nevoie de umărul fiecăruia dintre noi, cei care o alcătuim.Una peste alta, trebuie să nu uităm adevărul că 1 Decembrie 1918 ,înainte de toate, a fost ,,ceasul de aur,, al unui neam întreg.
