Cu certitudine însă, sunt mulţi dintre noi aceia care ne întrebăm cine a fost acest Valentin şi care sunt originile acestei sărbători, multitudinea de variante care au luat astfel naştere pe această istorioară conducând în cele din urmă la crearea unei legende: legenda Sfântului Valentin.
Legenda datează încă din secolul al III-lea, când peste Roma acelui secol trona împăratul Claudius Gothicus al II-lea, supranumit, pe bună dreptate, după cum vom avea de aflat în cele ce urmează, Claudius cel Crunt. Lăcomia umană atingea paroxismul la această persoană, dorinţa sa de a acapara, a-şi întinde graniţele imperiului cât mai departe în lume, neavând limite, acoperind practic cu totul adevărata menire a unui împărat pentru poporul său, de aducere şi menţinere a bunăstării şi fericirii în rândul supuşilor săi.
Astfel în Imperiul Roman războaiele începeau să devină un lucru obişnuit, viaţa însăşi, devenind un război din lanţurile căreia nu se mai puteau sustrage, fiind înrolaţi tot mai mulţi şi mai mulţi bărbaţi capabili de luptă. Tot timpul se purtau bătălii cu popoarele vecine pentru a le cuceri, iar micile perioade de pace se transformaseră în momente propice pentru planuri, strategii şi atacuri asupra celor din tabăra adversă. Cu cât subjugau tot mai multe popoare cu atât mai mult, aviditatea lui Claudius creştea din ce în ce mai tare, dorind să cucerească tot mai multe pământuri, astfel că în situaţia în care armata i s-a părut insuficient de mare şi închegată, observând şi un oarecare dezinteres din partea soldaţilor, cauzat de dorinţa acestora de a nu mai merge la vreo bătălie, de a-şi părăsi familiile şi fermele în care îşi duceau viaţa liniştită sau în cazul tinerilor de a-şi părăsi iubitele, pentru a pune capăt acestor incovenienţe, hotărî interzicerea căsătoriilor. Astfel dreptul uman de a împărtăşi cel mai sublim sentiment cu persoana iubită a fost retezat de cruzimea lui Claudius. În aceste condiţii mulţi romani au plecat la război plini de deznădejde, pentru că îşi părăseau tot ceea ce le era mai drag. Legenda spune că o mare parte dintre ei nu au mai suportat durerea şi au murit.
Lângă palatul lui Claudius însă era şi un frumos templu, în altarul căruia slujea preotul Valentin şi la predicile căruia se adunau săraci sau bogaţi, tineri sau bătrâni, nobili sau oameni din popor, îngenuncheaţi pentru a-şi primi binecuvântarea.
La auzirea ordinului, desigur că preotul Valentin a fost foarte întristat de decizia împăratului, considerând că niciun om nu are dreptul, nici măcar Claudius, să interzică căsătoriile. Aşa că, atunci când un cuplu de îndrăgostiţi a venit la altarul său, Valentin a decis să-i cunune în secret. Vestea s-a dus în toată Roma, şi în curând nenumărate perechi de tineri au venit la templu pentru a se căsători în secret. Preotul era prietenul şi confidentul tuturor îndrăgostiţilor din districtul Romei şi în acest fel multe jurăminte de dragoste au fost depuse în secret în templul bunului preot. Dar astfel de secrete nu pot fi ţinute mult timp, astfel că vestea s-a răspândit în tot imperiul până ce a ajuns la urechile împăratului. Maniat peste măsură că cineva a îndrăznit să îi încalce ordinele şi să îi strice planurile de război, Claudius a dat imediat ordin ca preotul să fie luat din templu şi aruncat în temniţă, ofilindu-se asemeni unei flori care nu mai rezista mult timp fără lumină şi astfel departe de ceea ce era cel mai important pentru el în viaţă, Valentin în cele din urma a murit în ziua de 14 februarie 270 e.n., jertfindu-şi libertatea pentru a da voie oamenilor să îşi împlinească cel mai nobil sentiment.
Pe 24 februarie se iubeşte din nou, însă se iubeşte în stilul dulce românesc, în cel mai curat şi mai intens mod. Se spune că este ziua când natura revine la viaţă, păsările presară bucurie, florile anotimpului ne încântă simţurile, voia bună e la ea acasă pe plaiurile mioritice iar ursul iese din bârlog.
Este ziua lui Dragobete, numit şi Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeş şi puternic, ce ne aduce iubirea în casă şi în suflet.
Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândul oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.
În mediul rural, în special, tradiţia străveche, riturile vechilor traci rămân încă vii. Românul de aici îşi mai aduce încă aminte de obiceiul de demult al fetelor şi băieţilor, care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate de sărbătoare şi porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le aşezau la icoane şi le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană înspre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat, şi nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De îşi prindea aleasa, acesta îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici şi celebra zicală "Dragobetele săruta fetele!", mult îndrăgită de fetele nerăbdatoare, ce purtau în suflet speranţa primirii a cât mai multor sărutări, ce erau menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strânge omătul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase şi mai drăgăstoase.
Flăcăii strânşi în cete sau mulţimile de fete obişnuiau ca, în ziua de Dragobete, să îşi cresteze braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, respectiv surori de cruce.
Tradiţia mai spune că, în aceasă zi, când biserica creştină sărbătoreşte "Aflarea Capului Sfântului Ioan", oamenii îşi întrerupeau toate muncile, curăţându-şi şi aranjându-şi însă casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne Dragostele, ce le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor. Fiecare avea grijă ca această zi să nu îi prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete.
Prilej de bucurie şi bunăstare, Dragobetele reprezintă una dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român, obiceiuri care în ultima vreme concurează cu "omoloaga" ei de peste ocean, cea a Sfântului Valentin, ce nu are nicio legătură, după cum am amintit anterior cu mitologia populară română.
14 sau 24 februarie…avem oare nevoie de o zi anume să ne reamintească să iubim şi să arătăm asta persoanelor dragi?
