„E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu, care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit…“ (Emil Cioran către Constantin Noica,
5 martie 1970)
Îmi amintesc perfect, cu neprefăcută emoție prima mea întâlnire cu Eminescu: toamna anului 1998, când într-o antologie de texte, a cărei înfățișare m-a izbit de la bun început prin aspectul neîngrijit și foile rupte, pătate, am citit fermecat simpatica poezie „Somnoroase păsărele“: „Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună, / Se ascund în rămurele- / Noapte bună! // Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm și florile în grădină -/ Dormi în pace!“
*
Cel mai frumos portret fizic al lui Eminescu rămâne acela realizat de Caragiale, în medalionul literar „În Nirvana“: ,,Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului – se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.“
*
Dacă privim superbul portret vienez din 1869, și în paralel pe cel al lui Hölderlin sau Novalis, suntem izbiți de o similitudine uimitoare; toți acești poeți au o înfățișare specifică artiștilor romantici: fruntea înaltă, un chip frumos și luminat, pletele lungi, răsfrânte pe umeri, privirea visătoare, îndreptată spre un dincolo inaccesibil oamenilor de rând. Toate aceste trăsături fac parte dintr-un tipar consacrat de multă vreme de istoria literaturii.
*
Eminescu este, înainte de orice, un extraordinar poet, ce se plimbă cu mari mijloace de locomoție lirică pe apele unei imaginații fermecătoare: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare / Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie / Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate (…) În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, / Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, / Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț / Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați; / Iar capeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort și-n-tinde trupul și devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Și în noaptea neființii totul cade, totul tace / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…“
*
Întreaga poezie de dragoste eminesciană stă sub semnul căutării Elenei din Troia, adică a femeii perfecte, desăvârșite, „cea mai frumoasă dintre muritoare“, capabilă să înțeleagă condiția omului de geniu și să se unească cu el, în sens platonician. Pentru Eminescu iubirea semnifică absolutul; dacă nu îndeplinește această condiție, ea este demnă de compătimire, de aici provenind tragismul poeziilor sale: „Eu te-am iubit îmi pare un veac, tu nici măcar din când în când / Și nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când. / Erai frumoasă cum nu e nimic în cer și pe pământ; / Azi nu mai ești precum ai fost, frumoasă doar din când în când(…).“
*
Privit în ansamblu și în profunzime, Eminescu rămâne cel mai mare seducător al literaturii române, genialul nostru prin excelență, un adevărat Far din Alexandria pentru cultura română. Apariția lui Eminescu printre noi a fost un miracol; părea că acest poet care a îndurat și pătimit multe în timpul vieții, cu o cultură uimitoare (vezi G. Călinescu - Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu), ridicându-se de multe ori prin moralitate deasupra contemporanilor săi, vădind un patriotism rar întâlnit în publicistica românească (a se vedea volumele de publicistică IX-XII din ediția Perpessicius) a modernizat totalmente și radical literatura română, stârnind o emulație binevenită într-o cultură taxată ca „minoră“ . Și lucrurile acestea sunt adevărate, doar că Doamna în Negru l-a împiedicat să ducă la bun sfârșit alte numeroase proiecte… Dispariția sa a fost o catastrofă. Dacă nu ar fi murit la vârsta de 39 de ani în împrejurări mai mult decât dubioase, nu numai că ar mai fi plăsmuit capodopere lirice, dar având în vedere multiplele sale preocupări științifice (matematica, fizica sau astronomia) ar fi putut schimba din temelii cultura română. Odata el plecat, am căzut în întuneric. Bâjbâim, complet lipsiți de geniu.
*
Ce ar mai fi de spus la sfârșitul acestor considerații despre cel ce a fost numit „sfântul preacurat al ghiersului românesc“ , „poetul-nepereche“ sau „un poet cu aripi universale“? Poate doar faptul că orice aș spune nu aș face decât să reiterez opiniile unor critici celebri care au declarat fără putință de tăgadă că noi ca popor, ca națiune, în fine ca entitate spirituală avem onoarea și norocul de a avea un poet ce poate concura oricând cu Goethe, Novalis, Holderlin, Baudelaire sau Tieck. Ceea ce este normal, căci în definitiv nu aspir la originalitate, ci doar să le reamintesc cititorilor acestei reviste că se împlinesc, iată, 162 de ani de la nașterea unui mare poet și că se cuvine din când în când (nu tot timpul, că strică!) să mai trăim și în lumea artei, nu numai în lumea această profană, penibilă, neesențială, lipsită de dragoste și înțelegere. Mă văd nevoit să-l citez aici pe G. Călinescu (pe cine altcineva aș putea cita?) cu un fragment devenit legendar din „Viața lui M. Eminescu“: „În după-amiaza zilei de sâmbătă, la 17 iunie, la orele 6, cortegiul însoțit de un număr mare de studenți, gazetari și prieteni, în fruntea cărora se aflau primul-ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, M. Kogălniceanu, Th. Rosetti, Aug. Laurian și alții, porni spre cimitirul Bellu, trecând pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și Câmpia Filaretului. O ploaie măruntă pica din cerul peste tot acoperit de nouri. Pe drum, în dreptul Universității, și la mormânt, se ținură cuvântări îndurerate și banale, după care, pe înserat, coşciugul fu coborât în groapă, între un tei și un brad. Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veşteji în depărtări, pănâ când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin pe tăria parfumurilor sale.“
Text: Cosmin Ionuț Stancu
