Despre Septuaginta
Traducerea Saptuagintei a avut loc în Alexandria la porunca regelui egiptean Ptolemeu al II-lea Philadelphos (283-246 i.Hr.), care dorea să extindă celebra bibliotecă din Alexandria astfel încât să includă înţelepciunea tuturor vechilor religii din lume. Deoarece greaca era limba oficială din Alexandria, Scripturile au fost în consecinţă traduse în această limbă. Filosoful Philon din Alexandria spune că un motiv al traducerii ar fi fost şi acela de a suplini uitarea limbii ebraice de către evreii din diaspora. Conform altei ipoteze, Ptolemeu însuşi s-ar afla la originea acestei iniţiative, din dorinţa de a cunoaşte codul de legi al unei comunităţi importante din Egipt, cum era comunitatea evreiască.
Scrisoarea lui Aristeas, este cea mai veche mărturie cunoscută despre originea Septuagintei, despre cum Ptolemeu a luat legătura cu marele preot Eleazar din Ierusalim şi i-a cerut să îi trimită traducători. Din fiecare din cele douăsprezece triburi ale lui Israel au fost aleşi câte şase traducători, ajungându-se astfel la numărul larg acceptat de şaptezeci şi doi.
Despre Dreptul Simeon
Dreptul Simeon făcând parte din cei 72 de bătrâni care au plecat în Alexandria ca să traducă Scriptura Vechiului Testament din ebraică în greacă, a întâlnit versetele din cartea proorocului Isaia 7:14, «Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi I se va pune lui numele Emanuel, care se chema, „cu noi este Dumnezeuˮ.»
Întâlnind aceste versete, pentru bătrânul Simeon a fost ca o piatră de poticnire, căci nu concepea cum fecioara va lua în pântece, şi a încercat să modifice cuvintele sub formă, „Femeia sau tânăra va lua în pântece”, a încercat de mai multe ori să şteargă versetele corect şi să îl pună aşa cum a voit el, dar mereu se ştergea cuvântul pus de el, „femeia”, şi se scria „fecioară”. Atunci i s-a arătat Marele Arhanghel Gavriil, Înalt Lămuritorul al Întrupării Cuvântului, l-am putea numi pe mai marele cetelor cereşti, căci el este cel care a ştiut înaintea tuturor îngerilor taina întrupării Fiului lui Dumnezeu şi i-a zis, «Nu vei gusta moarte până nu vei vedea cu ochii tăi pe Fiului lui Dumnezeu întrupat», lucru care s-a şi întâmplat când Sfântă Fecioară a venit la templu cu pruncul sfânt la 40 de zile după naştere.
Atunci dreptul Simeon a spus cunoscuta rugăciune, „Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne”.
Deşi nu avem date exacte despre cât a trăit dreptul Simeon, unii spunând aproximativ 360 de ani, putem socoti că atunci când a plecat în Alexandria avea în jur de 70-80 de ani, de vreme ce făcea parte din bătrânii poporului. Cum nu putem şti exact anul în care regele Ptolemeu a trimis solii în Ierusalim ca să îi cheme pe bătrânii poporului să traducă Scriptura Vechiului Testament, putem ajunge la concluzia că undeva în jurul anului 260 i.Hr. s-ar fi petrecut acest lucru. Numărul exact al anilor nu este important, ci important este că toţi cei 72 de bătrâni au tradus Scriptura Vechiului Testament la fel, dovada că acelaşi dar al Duhului Sfânt a fost peste toţi. Vârsta dreptului Simeon este o dovadă a vieţii îndelungate a primilor patriarhi. Căci mulţi sfinţi părinţi socotesc că Dumnezeu a micşorat vârsta oamenilor pe măsura păcatelor şi neascultărilor lor. Dreptul Simeon a trăit oricum din voia lui Dumnezeu peste 300 de ani, cu siguranţă, dovada că acolo unde binevoieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii.
Mulţi sunt cei care în ziua de astăzi tăgăduiesc vârsta îndelungată a primilor patriarhi, dar sfinţii părinţi care au fost insuflaţi de Duhul Sfânt nu au luat în derâdere acei ani, ba chiar marele Ambrozie al Milanului într-un comentariu despre Noe şi corabia lui, vede în cei 350 de ani care i-a trăit Noe după potop, un număr simbolic ce are o tâlcuire frumoasă: numărul 300 în notaţie latină se notează cu litera „T”; în Vechiul Testament vedem prefigurarea Sfintei Cruci sub semnul literei „T”, atât în cartea proorocului Iezechiel, dar şi în Cartea Ieşirii (a doua carte a lui Moise), iar cei 50 de ani reprezintă anul jubiliar la evrei. După 6 ani, al şaptelea an era Anul Sălbatic. După 7 ani sălbatici, o dată la 49 de ani urma un an jubiliar, în care sclavii erau eliberaţi, pământurile şi avuţiile restituite proprietarilor. Sfântul Ambrozie vede în aceasta faptul că Dumnezeu se va milostivi de omenire care era ţinută sub jugul lui Satan şi va scăpa omenirea răstignindu-se pe Sfânta Cruce şi plătind astfel preţul pe care nici unul din noi nu eram în stare să îl plătim pentru păcatele noastre.
O mare importanță o are proorocia făcută de dreptul Simeon în momentul în care a ţinut pruncul sfânt în braţe: «Iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi spre semn de împotrivire şi chiar din sufletul tău va trece sabie pentru ca gândurile din multe inimi să se descopere.» Sfinţii Părinţi spun că este pus spre căderea multora căci cei care nu au crezut în Mântuitorul Iisus Hristos s-au lovit într-o piatră de poticnire după spusele proorocului Isaia 28:16, «Iată, eu pun în Sion o piatră de poticnire», pentru necredinţa lor în Mântuitorul Iisus Hristos, evreii şi-au atras mânia lui Dumnezeu asupra lor, Ierusalimul fiind pustiit şi distrus de romani în anul 7, dar pentru cei ce au crezut în el cu siguranţă a fost spre ridicare la viaţa veşnică, la o nouă învăţătură mai presus decât cea din lumea aceasta, la o culme a celor mai înalte visuri omeneşti, căci cei ce cred în Mântuitorul Iisus Hristos şi în învăţătura sa, de aici îşi conturează o anumită idee despre împărăţia cerurilor şi nu mai pun preț pe vremelnicia vieţii acesteia. Cuvintele, „prin sufletul tău va trece sabie”, aşa cum ni le prezintă Evanghelia de la Luca, în care se vorbeşte despre aducerea Mântuitorului la templu, adresate de dreptul Simeon Maicii Domnului, când aceasta a venit la templu cu pruncul sfânt şi cu dreptul Iosif, însemnează suferinţa pe care o va simţi Maica lui Dumnezeu văzându-şi Fiul răstignit pe Sfânta Cruce, simbolizat şi într-o preafrumoasă icoana numită Maica Domnului 7 săbii. Raportând cifra 7 ca simbol al desăvârşirii, putem vedea în această icoană, simbolul cu 7 săbii ca la o durere imensă pentru Maica lui Dumnezeu. «Cu adevărat durerea a fost mare, spune sfântul Ioan, dar şi mai mare a fost bucuria învierii, Mântuitorul Iisus Hristos ştiind că pe mulţi dintre cunoscuţii din acea vreme din Ierusalim, îi va durea răstignirea învăţătorului lor, dar că Dumnezeu ştiind că asta este calea cea mai bună şi că prin aceasta ne va deschide nouă uşile Raiului şi pe toţi ne va trage la El.»
Dreptul Simeon ne poate fi prin aceste evenimente din istoria mântuirii noastre o pildă, o pildă în sensul rău, dar şi în sensul bun al cuvântului. În sensul rău, căci nu a crezut, dar Dumnezeu văzând slăbiciunea omului sau i-a dăruit lui şi ca o pedeapsă dar şi că o binecuvântare viaţa aceasta îndelungată. E greu a trăi şi a-ţi vedea prietenii şi familia că mor, iar tu mergi mai departe în viaţă neştiind ce te aşteaptă, dar totuşi a meritat această aşteptare căci cine nu ar fi dorit să vadă pe Fiul lui Dumnezeu în această viaţă pământească.
Sfântul Vasile cel Mare fiind întrebat ce este credinţa şi creştinismul răspunde: «Creştinismul este asemănarea omului atât cât îi este lui cu putinţă în viaţa aceasta şi din ce în ce mai mult în viaţa veşnică, iar credinţa este încredinţarea oarbă şi fără căutare a dovezilor omeneşti în bunătăţile făgăduite de Dumnezeu în veacul cel viitor.»
Învăţăm că trebuie să avem încredere în Sfânta Scriptură, căci nu este o carte produsă de nişte simpli oameni, ci este lucrarea marilor Prooroci şi Apostolilor călăuziţi de Duhul cel Sfânt, cuvintele ei sunt înţelepciunea mai presus decât lumea aceasta şi cel ce va îndeletnici cu studiul va avea viaţa cea veşnică. Găsind un cuvânt la Sfânta Scriptură al unui mare ierarh trecut la cele veşnice acum câţiva ani, acesta spune credincioşilor, «De veţi vrea să găsiţi greşeli de ortografie sau de exprimare, veţi găsi, de veţi vrea să creaţi erezii din ea, Satana vă va ajuta, dar de o veţi citi cu credinţă, vă veţi mântui!»
Sfântul Vasile cel Mare în regulile mari de viețuire creştină spune un adevăr foarte frumos despre Sfânta Scriptură, cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfintei Scripturi vor sta înaintea ochilor noştri deasupra scaunului de judecată a lui Hristos şi ne va întreba ce ne zice nouă Scriptura? «Te voi acuza şi voi pune păcatele tale înaintea feţei tale. Nu nesocotiţi această carte căci învăţătura sa este una dătătoare de viaţă veşnică. Dacă nu înţelegem ceva, să nu ne mâhnim sau să spunem că Dumnezeu se contrazice şi să o punem pe seama nepriceperii noastre şi să alergăm la sfinţii noştri părinţi care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu şi s-au golit de patimile omeneşti pentru a tâlcui cuvintele dumnezeieşti.»
Cu rugăciunile Dreptului Simeon şi ale tuturor sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte şi ne mântuieşte pe noi. Amin!
Text: Cristian Radu, Liceul
„Ioan Petruș”, Anul IV