Aceste două mari sărbători sunt într-o legătură indisolubilă, deoarece marchează apropierea Mântuitorului de pătimirile sale înfricoşătoare, pentru mântuirea lumii. În Troparul de la Duminica Floriilor se cântă, “Învierea cea de obşte mai înainte de patima ta, pe Lazăr din morţi ai sculat Hristoase Dumnezeule.”
Învierea lui Lazăr este văzută de Sfinţii Părinţi ca o anticipare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, dar şi o anticipare că la sfârşitul veacurilor toţi morţii vor învia prin puterea Mântuitorului.
Minunea pe care o săvârşeşte Mântuitorul asupra prietenului său Lazăr ne este prezentată de Evanghelia de la Ioan şi din ea putem trage multe foloase duhovniceşti, dar şi dogmatice. Se arată în acest capitol că acest Lazăr era fratele a două femei pe nume Maria şi Marta, din satul Betania. Lazăr era grav bolnav şi din cauza bolii sale, moare.
Acest Lazăr nu trebuie indentificat cu acel Lazăr din parabola Mântuitorului Iisus Hristos despre “Bogatul nemilostiv”. Mântuitorul prin iconomie dumnezeiască ştia acest lucru şi vine cu ucenicii săi în Betania, pentru a-l învia pe Lazăr. Surorile erau triste deoarece fratele lor murise, şi îi zic Mântuitorului, “Doamne, dacă ai fi fost aici fratele meu nu ar fi murit”. Iisus i-a zis, “Fratele tău va învia.” Marta I-a zis “Ştiu că va învia, la înviere, în Ziua de Apoi.” Şi Iisus i-a spus, “Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine, în veac nu va muri! Crezi tu aceasta?”
Zis-a lui: “Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume.”
Se vede în aceste câteva versete că evreii aveau credinţa în învierea cea de obşte, dar totuşi încă nu se convinseseră cine este Mântuitorul Iisus Hristos, deşi mulţi dintre evrei aveau credinţa în Mântuitorul. Până la Patimile sale au fost puţini oameni care ştiau cine era cu adevărat, aceştia fiind Preacurata sa Maică, Iosif şi Nicodim care peste puţine zile vor cere trupul Domnului atuci când Mântuitorul va fi răstignit pe Sfânta Cruce, şi cel ce a scris această Carte, ucenicul iubit care nu L-a lăsat pe Domnul nici la răstignirea sa pe Sfânta Cruce.
Continuăm expunerea frumoasei întâmplări cu răspunsul Martei “Ştiu Doamne că va învia la Înviere”. Este oarecum un răspuns cu caracter ambiguu, Marta neştiind încă adevărata slavă la care avea să se ridice cuvântul întrupat după Sfânta Înviere.
Un folos dogmatic care îl putem extrage din acest capitol este faptul că Mântuitorul plânge pentru Lazăr. Aceasta arată după Sfinţii Părinţi cele două firi ale lui Hristos. Mântuitorul plânge că un om, “Şi a lăcrimat Iisus” dar totodată porunceşte şi ca Dumnezeu “Lazăre, ţie îţi zic vino afară”. Lazăr era mort de patru zile. Acest amănunt este o întărire a puterii dumnezeieşti a Mântuitorului şi a faptului că El este Dumnezeu adevărat, deoarece după patru zile trupul începuse deja să se descompună, neputând fii vorba de o reanimare, sau alt lucru, de acest fel, arătându-se clar o minune, o relevaţie supranaturală, o minune mai presus de minte a cuvântului întrupat ce exercita puterea sa divină, prin trupul său omenesc, pentru a învia pe Lazăr. După aceste preaminunate întâmplări Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi pregăteşte intrarea sa triumfală în Ierusalim.
