Întru această preafrumoasă Duminică
a treia din Postul cel Mare cuvânt despre
Crucea Domnului şi Crucea spirituală pe care suntem datori să o purtăm cu toţii
Crucea aceasta spirituală o avem fiecare dintre noi, nimeni nu poate fugi de ea, pentru că a fugi de ea înseamnă a nu pune preț pe Scumpa Jertfă pe care Fiul lui Dumnezeu a adus-O pe muntele Golgota pentru Mântuirea omenirii. Mântuitorul Iisus Hristos spune “cel ce nu îşi ia crucea sa în fiecare zi şi nu urmează Lui nu este vrednic de el”. Această Cruce au purtat-o Apostolii, Mucenicii şi Sfinţii Părinţi unii într-un mod mai mare, alţii mai puţin. Dar ei au dus-o cu multă vrednicie şi acum sălăşluiesc cu Hristos în lumina cea neînserată aşteptându-ne şi pe noi. Revenind la noi cei vii rămaşi de pe pământ, trebuie să ne pregătim şi noi să o luăm. Privim la Mântuitorul Iisus Hristos, arhetipul fiinţei omeneşti, ţinta finală a existenţei noastre, Dumnezeu şi om, în acelaşi timp, sau mai bine zis, făcut om sub timp pentru noi” oile sale cele rătăcite” căci El este pastorul cel bun care a venit să caute oaia cea pierdută. Mântuitorul s-a pogorât până la cea mai mare umilinţă suportată pentru noi, aceea de a fi spânzurat pe lemn după cum cântă biserica “astăzi S-a spânzurat pe lemn cel ce a spânzurat Pământul peste ape”. El care nu a săvârşit păcatul căci “nimeni nu îl poate vădi de păcat” a voit să sufere o moarte blestemată căci aşa scrie şi Moise în “Blestemat este cel spânzurat pe lemn”.
Totuşi Mântuitorul nu s-a întristat de aceasta şi s-a bucurat infinit pentru că ştia bucuria ce o să aducă neamului omenesc prin Cruce. Şi ce au făcut oamenii de atunci? Strigau la el “dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, dă-te jos de pe cruce”, hula îngrozitoare, dar totuşi Duhul Sfânt a grăit şi despre acest moment imens al nebuniei omeneşti prin Proorocul Isaia care zice “iată acesta se răstignea pentru păcatele noastre, dar noi îl socoteam bătut şi pedepsit de Dumnezeu” şi aşa a crezut şi poporul evreu care îl răstignise neputând privi adâncul tainei. Dar Mântuitorul prin jertfă a plătit moartea de care noi nu eram în stare să o plătim căci el este cel ce cu moartea sa, moartea noastră a omorât-o. Auzim în apostolul de la Sfântul Botez “căci dacă am fost odrăsliţi pe lemn prin asemănarea morţii lui, atunci credem că vom fi părtaşi şi învierii lui.” Vedem că noi nu trebuie să murim cum a murit Mântuitorul, dar totuşi avem această trebuinţă, că viaţa noastră întreagă să fie o Jertfă spirituală şi o Liturghie continuă, deoarece prin aceasta arătăm că suntem preoţie generală, şi din acest punct de vedere suntem şi noi datori în comunitatea în care trăim, să fim alături de preoţii bisericii -Preoţia Sacramentală- şi să aducem o jertfă în fiecare zi prin Rugăciune. În viaţa noastră se arată anumite suferinţe dar totuşi, dacă nu considerăm că sunt date de la Dumnezeu pentru a vedea răbdarea noastră, ci dimpotrivă doar considerăm că sunt simple rele venite din neant, acestea nu mai sunt Crucea spirituală. A avea Crucea spirituală înseamnă a te bucura de toate lucrurile rele după cum ne îndeamnă şi Scriptura, că întotdeauna ocărâţi fiind să binecuvântăm, strâmtoraţi fiind, să ne bucurăm. Aşa se trăieşte cu adevărat Crucea spirituală. Dacă ne mâniem atunci nu mai este Crucea spirituală, ci este ocară şi hulă adusă lui Dumnezeu. Cruce este numai atunci când te lipeşti de ea, cum s-a lipit Mântuitorul Iisus Hristos. Crucea are o mare importanță pentru noi creştinii în viaţa noastră duhovnicească, dar şi în Cultul Ortodox, deoarece Sfânta Cruce este cel mai des întrebuinţata, împreună cu Cădelniţa, şi cu Epitrahilul de către preot în cultul divin public. Crucea are pentru noi o spiritualitate deosebită deoarece privind la ea ne aducem mereu aminte de Mântuitorul care a vărsat preacinstitul său Sânge pe Cinstită Cruce, pentru Mântuirea lumii.
Simbolistica Sfintei Cruci pe care s-a răstignit Mântuitorul este foarte frumoasă. Partea Verticală reprezintă Sfânta Treime, iar cea orizontală, reprezintă creaţia, lumea înconjurătoare care este dependentă de Sfânta Treime.
Sfântul Atanasie de asemenea fiind întrebat de ce Mântuitorul a suferit moarte prin răstignire, şi nu una ca cea a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul sau una ca a Proorocului Isaia, care a fost tăiat cu ferăstrăul, Sfântul Atanasie spune că trupul lui Hristos trebuia să rămână întreg, deoarece Biserica - trupul său tainic, trebuie să rămână întreg.
Sfânta Cruce este mereu nedespărţita de Mântuitorul, ea este Semnul Fiului omului şi se va arăta la cea de-a doua venire a Mântuitorului când vor plânge toate neamurile pământului.
“Doamne, armă asupra diavolului, crucea ta o ai dat-o nouă” Trebuie să ne folosim şi noi de semnul Sfintei Cruci, să ne luăm şi noi Crucea Spirituală ca să urcăm în acest post spre Sfânta Înviere. Cu puterea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!
Duminica a patra din post a Sfântului Ioan Scărarul - Predica de pe munte - Fericirile
Sfântul Ioan Scărarul a trăit în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea, a murit în anul 649 şi a fost preţuit întotdeauna de Biserică în calitatea sa de înţelept duhovnic, vindecător de suflete, dascăl al pocăinţei. Cartea sa, numită “Scara”, a fost multă vreme un manual de formare duhovnicească în lupta sa împotriva forţelor raului, fiind citită secole de-a rândul cu multă atenţie şi cu multă dragoste în toate mănăstirile. Scara este o carte pentru cei ce vor să meargă spre desăvârşire, simpla ei lecturare este frumoasă dar, folosul tras de pe urma ei nu poate fi deplin dacă nu este trăit în Duhul rugăciunii Isihaste. Ceea ce reţinem în mod deosebit din această lucrare este faptul că adevărată pocăinţă este izvor de bucurie. El vorbeşte despre lacrimile pocăinţei cele de bucurie aducătoare. Părinţii din pustia Egiptului, începând de la Avva Antonie, până în secolul IX ştiau ce înseamnă acest lucru şi dorinţa de a se pocăi pentru păcatele noastre. Bucuria pe care lacrimile pocăinţei o aduc este bucuria Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu o dăruieşte celor ce îşi plâng păcatele şi primesc iertare.
“Scară” a fost şi încă mai este, în multe mănăstiri, călăuza duhovnicească în lupta împotriva patimilor şi dobândirea virtuţilor, scopul Monahului fiind lupta necontenită cu diavolii, dar şi mergerea spre desăvârşire. În lucrarea sa se vede că Sfântul Ioan a scris cum a trăit şi a trăit cum a scris. “Scara” se găseşte şi în Filocaliile Româneşti, alături de alte mari opere ale marilor sfinţi părinţi pustnici. Toţi marii părinţi care le-au scris se identifică cu ele, trăind după ele, întreaga lor viaţă fiind un drum de desăvârşire spre viaţa veşnică. De aceea, în Duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti, Sfântul Ioan Scărarul este pomenit ca “Scara” sau întăritor al celor ce se nevoiesc şi urcă sau sporesc duhovniceşte, atât prin pilda vieţii, prin scrisul sau, cât şi prin rugăciunile pentru cei ce se lupta duhovniceşte, aşa după cum ne arată cartea Triodului în cântările la această Duminică: “Întărind ca nişte trepte virtuţile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând, prin dreapta credinţă, la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, şi păzeşti pe oameni de vătămarea lor, o Ioane, scara virtuţilor; şi acum te rogi, să se mântuiască robii tăi.”
Fiind icoană a înfrânării şi a ascezei, Sfântul Ioan Scărarul este numit în Triod “rai al virtuţilor”, “legiuitorul ascezei (nevoinţei) şi “făptuitorul” prin excelenţă. Cu alte cuvinte, Sfântul Ioan Scărarul este o faclie şi o bună călăuză duhovnicească postitorilor în urcuşul lor spre Înviere, spre Lumina Sfintelor Paşti.
“Scara” în viaţa fiecărui creştin din punct
de vedere dogmatic
Chiar viaţa noastră desfăşurată în timp, în viziunea dogmatic este modul cum Dumnezeu pe cele separate le conduce la Sine. Dumnezeu încercând să construiască din noi Biserica să cerească, Biserica celor întâi născuţi după cum spune Sfântul Apostol Pavel.
Timpul acesta este el însuşi o scară, pusă de Eternitate la dispoziţia fiecăruia, după puterea fiecăruia pentru a ajunge la existenţa veşnică. Dumnezeu este supraspațial şi supratemporal dar totodată, este prezent şi în timp prin oferta iubirii sale, pentru a ne ajuta în acest urcuş duhovnicesc spre Viaţa veşnică. Fiecare dintre noi avem o istorie a relevaţiei şi a conlucrării noastre cu Harul Divin, încât putem să spunem că întreaga noastră viaţa este o scară, în care am atins anumite trepte de satisfacţie duhovnicească, dar acest lucru nu ne mulţumeşte. Noi dorim să ne dăruim şi mai mult nefiind mulţumiţi cu ceea ce suntem vrând să devenim mai mult. Scopul nostru nu este să rămânem pe o treaptă de desăvârşire deoarece nu putem avea aici plenitudinea, pentru că aşa cum dacă urcăm pe o scară obişnuită cu trepte şi rămânem pe o treaptă nu mai putem ajunge la ţinta dorită, aşa este şi viaţa noastră duhovnicească, dorind din ce în ce mai multă conştiinţă a Tainelor lui Dumnezeu.
Biserica a rânduit tot în această Duminică; citirea Pericopei Evanghelice, ce conţine Predica de pe munte, în care Mântuitorul începe să grăiască şi să propovăduiască Împărăţia Cerurilor prin rostirea Fericirilor, şi arată că ţinta propovăduirii sale este aducerea tuturor oamenilor la adevărata Fericire, fericirea de unde au căzut cu mult timp în urmă prin Protopărinţii, care s-au lăsat ademeniţi de şarpe spre păcat. Prin Fericiri ni se arată cum să ne întoarcem spre Împărăţia Cerurilor, spre iubirea nespusă a Treimii celei mai presus de minte. Fericirile reprezintă stări ale omului duhovnicesc, ce încearcă să urce spre sfinţenie. Fiecare Fericire este aşezată într-un mod corespunzător, ocupând locul ei în cele nouă. Aceste Fericiri reprezintă urcuşul din prăpastia şi văile păcatului spre înalta frumuseţe a muntelui, a contemplaţiei divine.
FERICIŢI CEI SĂRACI CU DUHUL, CĂ A LOR ESTE ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR
Cei săraci cu duhul sunt aceia care se consideră pe sine foarte mici în comparaţie cu măreţia lui Dumnezeu şi care tânjesc să se înalţe la Dumnezeu şi în împărăţia Lui. Acesta este ţelul unui creştin, de a încerca să dobândească ethosul creştin (totalitatea gândurilor sale care îi schimba mentalitatea şi viziunea asupra lumii şi asupra viziunii de viaţă.)
FERICIŢI CEI CE PLÂNG, CĂ ACEIA SE VOR MÂNGÂIA
Cei ce plâng în această lume trecătoare se aseamănă Fiului lui Dumnezeu, care niciodată nu a zâmbit, dar foarte adesea a plâns, din pricina neînţelegerii, a păcatelor şi a patimilor omeneşti. Darul lacrimilor este un mare dar, şi se câştigă, cu multă rugăciune.
FERICIŢI CEI BLÂNZI, CĂ ACEIA VOR MOŞTENI PĂMÂNTUL
Cei blânzi sunt iubitori de oameni şi răbdători. Datorită blândeţii sale, Hristos este numit Mielul lui Dumnezeu. Cei mândri şi mânioşi sunt potrivnici celor blânzi. Ei grabnic câştigă, dar tot grabnic şi pierd. Cei blânzi dobândesc după un timp. Creştinii au fost prigoniţi de păgâni şi aproape nimiciţi, dar astăzi ei stăpânesc pământul. Mântuitorul este arhetipul fiinţei. El este păstorul cel bun, care a venit ca oile sale să aibă viaţă şi să o aibă din belşug.
FERICIŢI CEI CE FLĂMÂNZESC ŞI SE ÎNSETEAZĂ DE DREPTATE, CĂ ACEIA SE VOR SĂTURA
Cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate sunt oamenii care nu pot răbda nedreptatea din lume. Ei vor vedea biruinţa lui Hristos cel Înviat, care va învinge toate puterile răului şi inimile lor vor fi pline de mulţumire şi bucurie. Ei vor vedea şi biruinţa Bisericii prigonite şi se vor bucura.
FERICIŢI CEI MILOSTIVI, CĂ ACEIA SE VOR MILUI
După cum ne purtăm cu fiii lui Dumnezeu, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi. Milă pentru milă. Dar multă milostivire dumnezeiască este cu mult mai mare decât milostivirea oamenilor. “Aceştia vor primi însutit” le-a spus Domnul celor milostivi. Milostivirea este o virtute îndoită: personală şi socială. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a arătat exemplul cel mai mare de milostenie din istoria omenirii, deoarece el bogat fiind a sărăcit, suferind golirea de slavă şi întrupându-se, s-a deşertat pe sine, chip de rob luând şi nu a socotit a fi asemenea lui Dumnezeu Tatăl, supunându-se că Dumnezeu întrupat, Tatălui, pentru noi fraţii săi după umanitate. Ne-a îmbogăţit pe noi, şi din plinătatea lui am luat şi noi har peste har.
FERICIŢI CEI CURAŢI CU INIMA, CĂ ACEIA VOR VEDEA PE DUMNEZEU
Inima omului este ochiul curat de trebuinţă pentru a privi pe cele duhovniceşti, în primul rând pe Dumnezeu. Prin îndelungată lucrare şi prin harul lui Dumnezeu, inima se poate curăţi de toate necurăţirile păcatului, după cum ne dau mărturie Vieţile sfinţilor. Gândurile şi dorinţele rele întinează şi orbesc inima. Părinţii din pustia Egiptului spun că nu este nimic mai bun decât paza inimii şi a cuvintelor. Inima reprezintă organul vital care asigură circularea sângelui în organism, partea sufletului în care omul ţine lucrurile bune şi cele rele. Dacă omul are inima curată, poate vedea pe Dumnezeu în aproapele său şi se poate realiza duhovniceşte.
FERICIŢI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA
Hristos este numit Împăratul Păcii, în Ecfonisele şi în cântările bisericii. El a dăruit pacea Sa ucenicilor Săi. Fiecare poate da ceea ce are. Dacă avem în inimile noastre pace, putem să o dăruim şi celorlalţi. Pacea minţii, a inimii şi a voinţei - întreita pace în unitate- aceasta este adevărata pace dumnezeiască a sufletului. Sufletul necumpătat nu poate avea pace. Mântuitorul Iisus Hristos când s-a înălţat de pe Pământ la cer, a dat binecuvântarea sa peste lumea aceasta zicând “pacea mea o dau vouă”. Pacea lui Hristos este o pace netrecătoare, deoarece este a Celui care ne-a arătat supremă cale de iubire, alegând calea cea mai bună de la Naştere până la moarte. Ne-a arătat ce este adevărata pace pe tot parcursul vieţii sale, fiind batjocorit de Cărturari, de Saducehi, de Farisei, suportând cele mai mari hule din partea unui popor, pe care, El ca Dumnezeu, îl pregătise ca să vină în mijlocul lor să îi înveţe calea cea mai bună. Exemplul Mântuitorului ne poate fi un model pentru fiecare dintre noi.
FERICIŢI CEI PRIGONIŢI PENTRU DREPTATE, CĂ A LOR ESTE ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR
Să fii prigonit pentru dreptate înseamnă a te asemăna lui Hristos şi Apostolilor. În Biserica Ortodoxă s-au arătat mulţi mucenici care cu sângele lor au pecetluit de-a lungul veacurilor credinţa cea adevărată şi fiind exemplu de trăire adevărată pentru cei din vremea lor, dar şi exemplu de întărire în credinţa pentru noi. Aceştia sunt cei care au suferit pentru dreptate şi care s-au sălăşluit în împărăţia cerească a lui Hristos. Sfântul Apostol Petru spune: “Căci este mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să pătimiţi făcând cele bune, decât făcând cele rele!” (I Petru III, 17)
FERICIŢI VEŢI FI VOI CÂND VĂ VOR OCĂRÎ ŞI VĂ VOR PRIGONI ŞI VOR ZICE TOT CUVÂNTUL RĂU ÎMPOTRIVA VOASTRĂ, MINŢIND PENTRU MINE
Aici Hristos vorbeşte despre pătimirea pentru El a celor ce-L urmau. Chiar Mântuitorul le-a zis Apostolilor “De aceea vă urăşte pe voi lumea, pentru că dacă aţi fi în lume, lumea ar iubi pe al său, dar pentru că voi nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, veţi fi prigoniţi.” Acest cuvânt al Mântuitorului este valabil pentru orice creştin, deoarece întotdeauna creştinii au fost prigoniţi de-a lungul veacurilor.
BUCURAŢI-VĂ ŞI VĂ VESELIŢI, CA PLATA VOASTRĂ MULTĂ ESTE ÎN CERURI
Bucuraţi-vă în lacrimi, bucuraţi-vă în pătimire, bucuraţi-vă când sunteţi strâmtoraţi, rău primiţi. Aşa spune Sfântul Apostol Pavel, cel mai mare propovăduitor al tuturor veacurilor, cel mai mare misionar creştin, care a adus cetăţi întregi la credinţă, mergând prin cele mai pustii locuri. El nu se înspăimântă niciodată de nimeni. Aceasta este datoria fiecărui creştin, să se bucure, să îşi ia crucea şi să urmeze lui Hristos în fiecare zi, ştiind că îl aşteaptă plata mare în Împărăţia Cerurilor.
Fericirile acestea să ne fie de folos în urcuşul nostru pe care îl avem în Postul Sfintelor Paşti, pentru a ne învrednici să ajungem şi la următoarea Duminică şi în cele din urmă la Sfânta Înviere.
A Treimii celei mai presus de minte, laudă, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
