Mare praznic este acesta. Trebuie mai întâi să menționăm că acest praznic a avut loc cu patruzeci de zile înainte de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos din punct de vedere scripturistic. Sfinții Părinți au considerat că o sărbătoare atât de mare este nevoie să fie mutată la această dată, deoarece începutul postului Sfintelor Paști sunt zile de tristețe și de post, iar acesta este un praznic al luminii neînserate. Se cuvenea ca bucuria praznicului să nu fie umbrită de post sau de tristețe sufletească.
Pericopa Evanghelică este bine cunoscută de creștinii ortodocși care vin cu regularitate la Sfânta Biserică, astfel că ne vom axa mai mult în acest cuvânt despre înțelesurile ascetico-mistice și folosul Hristologic-antropologic al sărbătorii.
Știm că Mântuitorul Iisus Hristos datorită necredinței evreilor și mai ales a saducheilor și fariseilor care amăgeau poporul cu diferite superstiții sau diferite idei și învățături greșite, Fiul lui Dumnezeu decide că este momentul să își facă cunoscută puterea firii sale dumnezeiești, ucenicilor săi. Mântuitorul ca întotdeauna fiind adevăratul învățător vrea să vadă râvna ucenicilor și credința lor, întrebându-i: “Cine ziceți voi că sunt eu?”, sfinții apostoli răspunzându-i: “Doamne unii zic că ești Ieremia, alții unul dintre prooroci, alții Ilie”.
Se vede din aceste răspunsuri că învățătura despre antropologie nu era foarte dezvoltată în cadrul poporului evreu, împrumutând diferite credințe greșite susținute azi de teozofie, antropozofie sau alte curente care nu recunosc valoarea unică a unei persoane.
Mântuitorul vrând să nu lase nici o urmă de îndoială în inima ucenicilor săi, a oamenilor dar și a noastră, a luat cu sine în munte pe trei dintre ucenicii săi, Petru, Iacov și pe Ioan, ei fiind simbol al râvnei, contemplației și al iubirii. Ajunși în vârful muntelui Tabor , Mântuitorul se schimbă la Față. Împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos apar Moise și Ilie, rațiunile cele mai duhovnicești ale legii și ale proorocilor. Mântuitorul face această chemare celor doi prooroci pentru a adeveri că el este Fiul lui Dumnezeu care are puterea să cheme sufletele de unde voiește, fie din Rai cum a venit Sfântul Prooroc Ilie, fie din Iad de unde l-a chemat pe Moise, arătând că nu este nimic cu neputință.
De asemenea aceasta este o întărire pentru ucenicii care cunoșteau legea Vechiului Testament, ca văzându-i pe cei doi prooroci să nu confunde pe Fiul lui Dumnezeu, care este Supremul Creator al Universului și Mântuitor al ei ca persoană divino-umană sub timp, adică cu proorocii care nu erau prooroci prin ei înșiși, ci prin puterea lui Dumnezeu. Moise și Ilie fiind organic, prin care Dumnezeu Tatăl lucra împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt în Vechiul Testament, recurgând la anumite minuni mai presus de minte pentru conducerea și apărarea poporului Israel în momentele cruciale de menținerea inexistentă a acestui popor ca purtător al mesajului mântuirii. Mântuitorul chemându-i vrea a se arăta prieten al lor după cum el însuși a mărturisit când era pe pământ, “Nu am venit să stric legea, ci să o plinesc”.
Întâlnirea pe care Mântuitorul Iisus Hristos o face pe Tabor între Apostolii săi și cei mai mari prooroci ai Vechiului Testament vrea să fie o piatră de temelie a sobornicității bisericii sale prefigurată încă din viața sa pământească înainte de înviere, devenind astfel sub timp o prezență virtuală, ca în eshatologie să devină prezență actuală.
Vedem că se întâlnesc trei persoane care au trăit la o mare distanță temporală unele de altele, dar totuși în lumina lui Hristos spațiul este covârșit prin Duhul Sfânt, iar temporalitatea încetează, deoarece comuniunea își atinge maxima complexitate. Spațiul devine subiectivizat între persoanele care se iubesc având bucuria comuniunii în Hristos, iar timpul nesemnificativ deoarece timpul este intervalul de parcurs către o țintă, fiind cu Hristos, ținta este atinsă, dar totuși cunoștința poate continua la infinit atingând momente de contemplație pe care numai cei ce le-au trăit le pot descrie.
Taborul, loc al descoperirii Trinitare-temei al spiritualității ortodoxe
Chiar dacă Sfânta Treime s-a descoperit și la răul Iordanului, aici avem o prezență mai vădită, deoarece Duhul Sfânt a acoperit întreg muntele, arătând că acolo unde este Mântuitorul Iisus Hristos, este și Duhul Sfânt, care face umanitatea apostolilor capabilă de a putea privi la slava Mântuitorului, dar totodată nici Hristos nu este lipsit de Duhul Său, pe care îl dăruiește omenirii spre ridicare din patimi și spre viața veșnică. De asemenea și Dumnezeu Tatăl mărturisește dumnezeirea Fiului.
Sfânta Treime revelându-se astfel devine temei al spiritualității ortodoxe pentru toate timpurile, deoarece vorbim de un Dumnezeu Trinitar, un Dumnezeu posesor al unei unice ființe dumnezeiești, care nu este dependentă de nici o lege, ci este dătătoare a tuturor legilor din cosmos, și în același timp conservatoare și desăvârșitoare a creației, concomitent cu pronia asupra creaturilor conștiente.
În ortodoxie putem vorbi de mântuire și de spiritualitate, deoarece avem comuniune, dar o comuniune infinită, deoarece vorbim de un Dumnezeu care are puterea de a trăi pe mai multe niveluri de existență, și de a putea fi Mângâietor și Mântuitor, întrucât este mai întâi Tată.
De aceea ortodoxia nu este numai o religie sau o învățătură seacă, deoarece nu vorbim de ideologie, ci vorbim de iubire, de un Tată desăvârșit, care iubește un Fiu desăvârșit și care își arată iubirea față de Fiul purcezând al treilea Ipostas, care ia chipul mângâietor al Duhului Sfânt pentru ca Tatăl să aibă încă un împreună iubitor față de Fiul și a dori să creeze o lume prin Fiul, și să le spiritualizeze prin Duhul, pentru ca toți oamenii să îl iubească pe Dumnezeu Tatăl, așa cum îl iubește și Fiul Său.
În Hristos, pe Tabor, firea omenească capătă deplina ei stare pneumatoforă ca temelie pentru o spiritualitate antropologică înainte de Eshatologie.
Știm cu toții că Mântuitorul Iisus Hristos este o persoană în două firi, divină și umană, dar firea omenească a fost asumată de Fiul lui Dumnezeu pentru a își însuși efectele, adică frica, stricăciunea, coruperea, oboseala, foamea, setea, dar a birui patimile, adică egoismul, mândria, flecăreala, mânia, vorba fără rost, zelul, zelul greșit, îndărătnicia și a o face capabilă de manifestare a puterii divine dar, totuși rămânând ceea ce este ea adică fire omenească, dar îndumnezeită. Fiul lui Dumnezeu, pe Tabor atinge maxima strălucire înainte de Înviere, arătând că astfel este posibilă și o manifestare a puterii divine prin natura omenească încă înainte de învierea obștească.
Astfel tuturor oamenilor li se dă posibilitate ca prin rugăciunea curată și prin Sfintele Taine, să devină medii vii de manifestare pentru scurte momente anticipând stările senzaționale eshatologice.
Sărbătoarea Schimbării la Față este prin excelență sărbătoarea îndumnezeirii naturii noastre omenești și a participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, care sunt mai presus de fire.
În popor, această sărbătoare se mai numește Probojenia și datează din sec. IV, de când Sf. Împărăteasă Elena a ridicat o mănăstire pe Muntele Taborului. AMIN!
Text: Cristian Radu
