IOAN TEOLOGUL - APOSTOLUL IUBIRII ŞI FIUL TUNETULUI

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, era fiul lui Zevedeu şi al Salomeii, una din cele trei fiice ale Dreptului Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria.
El a fost chemat la misiunea de Apostol, de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, când acesta mergea pe țărmurile Mării Galileei. Mântuitorul chemase înaintea lui şi a fratelui său Iacov, pe încă doi fraţi pescari şi anume pe Petru şi pe Andrei. Când l-a chemat Mântuitorul la această înaltă misiune, l-a numit pe Ioan, Fiul Tunetului, căci învăţătura lui avea să fie auzită ca tunetul în toată lumea şi avea să cuprindă tot pământul.
Ioan a urmat pe învăţătorul Său, prinzând înţelepciunea ce ieşea din gura lui şi înrădăcinându-o în inima sa, ştiind că după ce învăţătorul său va învia, el va fi dator să meargă în toată lumea şi să vestească Evanghelia la toată făptura. Cu adevărat el s-a arătat un templu al Duhului Sfânt, conlucrând aşa cum se cuvinte cu Harul Divin, pentru a scrie una din cele mai frumoase cărţi din istoria omenirii şi anume Evanghelia care măsoară cerul cu palma şi îngăduie putinţei minţii omeneşti să cuprindă tainele din veac ascunse ale lui Dumnezeu, nearătate oricărei minţi omeneşti, după cum a spus Sfântul Chiril patriarhul Alexandriei, unul dintre cei mai buni exegeţi ai bisericii Răsăritene.
Mântuitorul l-a cinstit cel mai mult pe el, dintre cei doisprezece ucenici, nu pentru vreo destoinicie pământească, ci pentru cugetul său neprihănit şi curăţia lui feciorelnică. El, alături de fratele său Iacov şi de Petru, făceau parte din cercul restrâns al apostolilor care au luat parte la mai multe momente tainice din viaţa Mântuitorului cum ar fi Schimbarea la Față sau Rugăciunea din Grădina Ghetsimani.


După Patimile şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, Ioan Teologul a fost deplin încredinţat de învierea învăţătorului său, căci Hristos s-a arătat de mai multe ori Sfinţilor Apostoli, în Galileea, atunci când erau cu toţi închişi în casă de frica iudeilor, intrând prin uşile încuiate, dar în cele din urmă şi la Marea Galileii, unde Mântuitorul a vorbit destul de mult cu ucenicii săi şi cu privire la cele ce aveau să se întâmple cu ei când vor pleca la propovăduire.
După înălţarea Mântuitorului la ceruri, el a primit poruncă împreună cu ceilalţi Apostoli să nu se depărteze de Ierusalim şi să aştepte Făgăduinţa Tatălui adică pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, Duhul Adevărului, care îi va învăţa pe ei cum trebuie să vorbească şi să propovăduiască învăţătura lui Hristos până la marginile lumii, după cum a proorocit şi Psalmistul „ În tot pământul a ieşit vestirea lor şi până la marginile lumii cuvintele lor.”
După Duminica Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc peste Apostoli şi i-a învăţat Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, aducându-le în inimă şi înrădăcinându-le pentru totdeauna în sufletele şi în mintea lor, cuvintele pline de iubire ale Mântuitorului, atunci s-au rânduit Apostolii, trăgând la sorţi, care încotro să plece, iar Sfântului Apostol Ioan i-au picat ţinuturile Asiei.
Din istoria bisericească se cunoaşte că fiecare Apostol a luat cu sine câte un apostol din cei 70, pentru a îl ajuta la propovăduire.
Sfântul Ioan Teologul l-a luat cu sine pe Prohor, unul din cei 70 de Apostoli, dar şi din cei Şapte diaconi (Fapte Cap. 6 3-7).
El a luat parte la Sinodul Apostolic din anul 50 fiind numit încă de pe atunci un adevărat stâlp al bisericii de Sfântul Apostol Pavel, iar în jurul anului 69 părăseşte Ierusalimul din cauza atacurilor armatei Romane şi se aşază la Efes. Împăratul Domițian îl exilează în insula Patmos, locul în care el scrie Cartea Apocalipsei. Sub Nerva se întoarce la Efes de unde conduce cu mare autoritate bisericile din Asia Mică. Data trecerii sale la cele veşnice nu este ştiută cu exactitate, dar majoritatea sfinţilor Părinţi spun că ar fi fost al treilea an al Domniei lui Traian, deci anul 101.
În apropierea morţii sale, el a luat cu sine pe Prohor şi pe alţi ucenici ai săi şi i-a dus cu sine în afara Efesului, punându-i să îi sape un mormânt în formă de cruce.
El a dorit să fie îngropat în acest mormânt punându-i-se pe faţă un văl. A fost astupat cu pământ până la gât, iar după aceea le-a poruncit ucenicilor săi să plece înapoi la Efes, iar lui Prohor în Ierusalim, căci acolo trebuia să moară acesta. După ultimele îndrumări ale sfântului Ioan Teologul, ucenicii săi s-au întors în cetatea Efesului şi când s-au întors nu peste mult timp la mormântul său, au văzut că trupul Sfântului lipsea rămânând în mormânt doar încălţările sale.
În fiecare an în ziua trecerii sale la cele veşnice, se ridică din mormântul său un nor, plin de mireasmă duhovnicească, care îi întăreşte în credinţă pe cei care vin la mormântul lui şi totodată oamenii primesc tămăduire de la Dumnezeu, de patimile cele trupeşti şi sufleteşti.


CUVÂNT DE MÂNGÂIERE PE BAZA ÎNVĂŢĂTURILOR SFÂNTULUI IOAN TEOLOGUL

Cu siguranţă dintre toţi Sfinţii apostoli, Sfântul Ioan Teologul este cel care a pus accentul cel mai mult pe o teologie mistică. Ioan descrie persoana Mântuitorului Iisus Hristos din punct de vedere supranatural, accentuând mai mult faptul că El ca persoană a existat din Veşnicie şi şi-a manifestat puterea în lume şi istorie, mai ales în cea a Poporului Evreu pentru aducerea acestora, din întunericul necunoştinţei veacului acestuia la lumina comuniunii cu Dumnezeu, ce este proprie veacului viitor.
Noi creştinii, am văzut şi cunoaştem adevărul şi nu un adevăr născocit de o minte omenească, ci însuşi adevărul pe care noi l-am primit de la Cuvântul vieţii, cel care doreşte ca toţi oamenii să vină la o treaptă superioară de existenţă.
Dumnezeu este lumina şi niciun întuneric nu este în El, de aceea cel ce vrea să se facă în această viaţă ucenic al Celui ce a biruit lumea, acela trebuie să aibă cugetul curăţit, căci altfel nu este vrednic de un aşa mare har. Creştinul trebuie să pună mare preţ pe jertfa Mântuitorului Iisus Hristos şi să îşi cerceteze în detaliu păcatele sale şi să le lepede, căci ştie că doar cel ce păzeşte poruncile Domnului nostru Iisus Hristos are viaţă veşnică.
Trebuie să alungăm ura din noi, căci ea este cea care ne separă de Dumnezeu şi ne înstrăinează şi de semenii noştri. Nu trebuie să iubim lumea şi cele din lume, căci alipirea pătimaşă de cele ce sunt aici în viaţa aceasta, aduc o moarte veşnică sufletului, deoarece toate câte le-a făcut Dumnezeu, le- a făcut pentru ca oamenii să îşi arate iubirea şi bunătatea unii faţă de alţii, nu pentru a se lupta ca să le câştige.
Dacă cineva iubeşte lumea, să ştie că iubirea Tatălui nu este în el, căci pofta ochilor, pofta trupului, împătimirea faţă de cele pământeşti şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl nostru cel din ceruri, ci de la înşelătorul din această lume, care se numeşte diavol.
Să cunoaştem aşadar că lumea aceasta trece şi totodată şi poftele din ea, dar virtuţile pe care le putem dobândi prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu care s-a dat oamenilor prin Iisus Hristos, este un izvor nesecat din care toţi oamenii, pot bea la nesfârșit, astfel încât să nu mai „înseteze” niciodată după cele pământeşti.
Nu suntem datori decât de a răspunde cu iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu. Este mare lucrul acesta pe care Dumnezeu îl cere de la noi? Cu siguranţă nu, pentru că El ne-a iubit pe noi de când ne-a adus la existenţă şi ne ajută în viaţa aceasta pană la sfârşit.
Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul său, unul născut, L-a dat pentru mântuirea lumii. Oare atunci nu suntem datori noi a ne lepăda de cele rele din veacul aceasta care sunt trecătoare, pentru a ne bucura în veacul cel ce va să fie de o slavă fără de sfârşit? Decizia ne aparţine, dar să ştim că pentru orice gând şi faptă a noastră fără judecată, vom da socoteală în Ziua Judecăţii.
Luptele din veacul de faţă sunt aspre, dar cel ce stăruieşte în Hristos şi în credinţă în El să ştie că nu va fi ruşinat în veac, căci oricine va chema numele Domnului se va mântui. Noi am primit de la Hristos, cuvintele pe care El le-a auzit de la Tatăl şi ştim că nu vom fi lăsaţi singuri şi că făgăduinţele lui se vor împlini, dar numai celui care doreşte să îşi trăiască viaţa după voia lui Dumnezeu şi nu după voia sa.
Numai cel care doreşte să biruiască lumea aceasta poate vieţui împreună cu Hristos, căci nu se îngăduie unuia care a vieţuit în lume după legile ei păcătoase şi s-a îndulcit de lucrurile din ea să stea cu cel ce a biruit-o. Hristos se arată tuturor celor ce îl caută, căci El de aceea pe pământ S-a pogorât ca pe noi oamenii, să ne atragă la Sine, prin faptele şi cuvintele Sale iubitoare, dar dacă omului i se întâmplă lucruri rele în viaţa aceasta, nu este din pricina faptului că Hristos nu îl iubeşte, ci din cauza faptului că omul şi-a ales din propria sa voinţă, egoismul însingurării, amăgindu-se cu părerea şi îndreptăţirea de sine.
Mintea omului în toate cele ce face caută un sens, dar Izvorul tuturor sensurilor din această lume este Fiul lui Dumnezeu, căci prin El toate au fost făcute şi toate reînnoite.
Numai în Hristos mintea omului îşi poate găsi odihna, dar totodată şi o stabilitate, căci numai în prezenţa unei persoane iubitoare, omul simte că trăieşte cu adevărat o existenţă autentică care nu se poate epuiza niciodată. Dar totodată prin bucuria de comuniune ce îi vine din persoana cu care comunică, omul nu doreşte să treacă la un alt lucru, conştientizând că numai dacă rămâne în legătură cu Cel ce dă tuturor să bea în dar, ,, apa vieţii celei veşnice,, va avea o bucurie infinită pe care nu i-ar pricinui-o niciunul din lucrurile supuse simţurilor.
Să fie fraţilor, mijloacele noastre încinse şi făcliile noastre aprinse, căci nu ştim nici ziua nici ceasul în care va veni Fiul omului.
Să fim conştienţi că noi aici pe pământ nu avem o cetate veşnică, ci o aşteptăm pe aceea din ceruri cu care va veni Hristos.
Pe El să Îl iubim pentru că prin crucea Lui a binevoit Dumnezeu Tatăl să ne împace cu Sine.
A Lui fie puterea şi slava în vecii vecilor, Amin!

Cristian Radu

Sarbatori nationale, locale si religioase

Reclama_Otoprint