DUMINICA A TREIA DUPĂ RUSALII
(GRIJILE VIEȚII ȘI GRIJA OMULUI FAȚĂ DE MÂNTUIREA SA)
De-a lungul veacurilor oamenii simpli, filosofii, autorii marilor opere literare sau descoperiri științifice, și-au pus întrebarea „care este sensul vietii?”
Observăm că la începutul secolului XXI, această întrebare a fost dată la o parte, pentru ca omul să își poată preocupa tot timpul vieții sale, procurării celor trebuincioase trupului său. Dumnezeu nu este împotriva satisfacerii trebuințelor umane, căci dacă El ne-a făcut în așa fel încât avem nevoie, cel puțin pentru această viață pământească, de apă, de hrană, de adăpost ș.a, tot El ne va ajuta să le îndeplinim, dar aceste lucruri lumești nu trebuie să fie o piedică în apropierea noastră față de Dumnezeu.
Evanghelia de astăzi este una din cele mai simple și mai practice predici ale Mântuitorului în care El ne face cunoscut faptul că dacă vom dori Împărăția Cerurilor vom fi scăpați de orice grijă față de veacul acesta înșelător.
Predica Mântuitorului din pericopa Evanghelică de astăzi vorbește despre grijile vieții sau mai bine zis de felul cum să le contracarăm prin frica față de Dumnezeu de a nu ne îndepărta de El și totodată cum să avem grijă de sufletul nostru pentru a nu ne încuia afară de Împărăție.
Înaintea acestei predici, Mântuitorul vorbea mulțimilor tot în acest capitol al Evangheliei de la Matei despre slava deșartă și diferite fapte pe care le face omul pentru a se înălța cu cugetul mai presus de semenii săi, dar și despre împătimirea omului față de cele pământești. Era normal ca Fiul lui Dumnezeu după ce a vorbit despre aceste două mari patimi care îl cuprind pe om în viața pământească, slava deșartă și iubirea de argint, să ofere omului un antidot împotriva acestor păcate, pentru ca omul să poată trăi în această viață autentic.
Din păcate omul trăind în viața aceasta pământească, din cauza stării lui spirituale decăzute la care a ajuns, uită să se îngrijească de sufletul său. Dacă protopărinții în Raiul Edenic se aflau într-o stare în care întreaga creație era învăluită de prezența harului Duhului Sfânt, după alungarea din Rai, harul fiind retras.
Din creație, omul a crezut că lumea aceasta se mărginește doar la cele supuse simțurilor și astfel au căutat a obține din creație orice lucru care le putea satisface patima. În aceste ocupații de a își căuta infinita satisfacție în cosmos, oamenii s-au adâncit generaţie după generaţie şi astfel de lucruri în loc să progreseze în comuniunea cu Dumnezeu, oamenii au ajuns să se străduiască să folosească lucrurile create numai pentru a îşi satisface pătimaş simţurile dezordonate.
„Luminătorul trupului este ochiul, deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat, dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care se află'n tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul!”
Mântuitorul Iisus Hristos îşi începe predica Sa către lume explicând foarte clar că omul cade în păcate din cauza poftei sale nemăsurate cu care priveşte creaţia. Ochii sunt fereastra trupului prin care simte lumina, primeşte lumina, dar poate şi decide să fie orb faţă de minunile pe care le-a sădit Dumnezeu în creaţie. Din păcate omul în ziua de astăzi nu mai ştie ce înseamnă să aibă în El „lumina cea adevărată” şi să privească către „Răsăritul cel de sus”. Omul pretinde că are în El o lumină, dar şi acea lumină este una impură, una care abia pâlpâie în comparaţia cu lumina Harului Divin care luminează cele mai întunecate adâncuri ale omului.
Omul pretinde că în această viaţă el nu are nevoie de nimeni, că poate cunoaşte singur adevărul, dar dacă fiecare pretinde acest lucru şi fiecare spune despre lucrurile din creaţie că aşa cum le vede el este corect, atunci unde se mai află adevărul absolut? Înseamnă că ideile lui Dumnezeu cu privire la felul cum trebuie să vieţuiască omul în această viaţă pentru a se mântui, au fost înlocuite cu idei subiective ale oamenilor, care vor de fapt să îşi satsifacă patimile. Asta vrea să spună Mântuitorul prin cuvintele „Deci, dacă lumina care se află'n tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul!”
Omul nu trebuie să se amăgească în viaţa asta că a descoperit el mari lucruri, căci toate îi sunt descoperite omului de Dumnezeu. Cunoştinţa omenească este mărginită şi nu poate explica omului absolut totul. Numai prin legătura cu Dumnezu, omul poate ajunge la o anumită cunoştinţă a lucrurilor la modul întrebuinţării lor pentru binele omenirii şi cu timpul la o autocunoaştere care se dobândeşte prin pocăinţă continuă.
Starea spirituală a omului este influenţată de felul cum este el obişnuit să privească creaţia, căci Sfântul Maxim Mărturisitorul spune „ai grijă la felul cum priveşti creaţia şi patimile asociate înţelesurilor lucrurilor şi cunoaşte căci dacă te ocupi des cu acestea nici trupul tău nu va întârzia să alunece în păcatele pe care ţi le-ai închipuit”. Cu alte cuvinte dacă omul doreşte să fie cucernic şi să evite însoţirea minţii lui cu gândurile diavolului trebuie să îşi limpezească simţurile începând cu cel al vederii pentru a nu mai privi lucrurile detaşate de Dumnezeu şi să vadă în ele o chemare a lui, pentru ca el să îşi arate bunătatea prin prelucrarea creaţiei într-un folos duhovnicesc.
Poporul românesc foloseşte pentru denumirea cosmosului adeseori cuvântul lume, care derivă din latinescul „lumen”. Această tendinţă a oamenilor de a atribui cosmosului lumina, vrea să arate că Dumnezeu a creat lucrurile ca pe nişte medii, prin care să îşi arate bunătatea faţă de om şi faptul că orice lucru nu poate fi denaturat de intenţia pătimaşă a omului deoarece este o „lumină” care trebuie să îl conducă pe om spre Împărăţia Cerurilor.
„Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona De aceea vă spun: Nu purtaţi grijă pentru viața voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul decât îmbrăcămintea?”
Mântuitorul vrea să facă cunoscut oamenilor foarte clar faptul că nu se poate merge şi pe drumul vieţii, dar şi pe celălalt al morţii. Adeseori omul are tendinţa de a spune, mă pocăiesc mâine sau peste o săptămână sau voi vedea eu pentru că mai este timp destul, dar acest lucru reprezintă o lipsă de hotărâre care nu este produsul unei judecăţi sănătoase. Aici trebuie să intervină grija omului faţă de viaţa veşnică, în dorinţa de a şti cărui „Domn” doreşte să îi slujească.
Cuvântul „Mamona” poate desemna şi pe diavol, stăpânitorul veacului acestuia, dar el este de fapt un cuvânt de origine feniciană care înseamnă „Avuţii”. Se spune că fenicienii şi politeiştii aveau un idol cu acest nume căruia i se închinau ca unui zeu al bogăţiei.
Omului pătimaş îi place să se amăgească cu părerea de sine şi cu gândul că cele ce le săvârşeşte el nu sunt păcate mari sau sunt fapte corecte. Raţiunea pătimaşului sau a celui interesat de dobândirea anumitor lucruri pământeşti, se străduieşte să îşi justifice cu argumente de interes obştesc faptele pe care le săvârşeşte din interese personale. Ceea ce este mai periculos pentru omul pătimaş însă este faptul că, cu trecerea timpului şi scufundarea lui în mocirla patimilor, el ajunge să creadă că aşa cum doreşte el să se mintă pe sine, este modul de vieţuire corect. Avuţiile pământeşti chiar de le va dobândi omul din pricina lipsei de judecată, ele vor fi o înstrăinare a omului de Dumnezeu, datorită faptului că bogăţia este un povăţuitor orb care îl face pe om să nu mai dorească bunurile spirituale care nu pot fi furate, ci îl face să se mulţumească cu plăcerile de scurtă durată pe care i le poate oferi viaţa de aici. Bogăţia este un povăţuitor orb căci îl face pe om să îşi planifice momentele din viaţă şi cum să îşi cheltuiască averile pe lucruri care trec o dată cu chipul lumii acesteia. Sfinţii Părinţi nu spun că averea ar fi rea în sine, ci este periculoasă pentru cei care nu pot discerne între cele vremelnice şi cele veşnice, căci pentru cei mai neexperimentaţi, averea este cea care le pricinuieşte împrăştierea gândurilor, făcându-i să îşi dorească să o mărească şi totodată nelăsându-i să se gândească la viaţa lor după moarte.
Hristos doreşte să trezească în noi corzile seriozităţii, doreşte ca inima noastră să nu mai fie împietrită, astfel încât niciodată nu vărsăm lacrimi pentru păcatele noastre. Din lipsa de conştiinciozitate a omului, persoana umană a ajuns într-o stare de împietrire faţă de chemările lui Dumnezeu către viaţa veşnică. Această încredere a omului, infinită în siguranţa pe care i-o pot da bogățiile pământeşti, din păcate nu a făcut decât să îl ducă pe marginea unei prăpăstii primejdioase.
În loc să încerce să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi după aceea să aştepte ca toate celelalte să se adauge lui, omul a plecat de unul singur la drum fără să mai ceară ajutorul lui Dumnezeu în încercarea de a birui lumea, ar uita pe cel ce a zis „Adevărat vă spun vouă că fără de mine nu puteţi face nimic” şi „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”.
Grija faţă de cele pământeşti, fără discuție este ceva care îl leagă pe om în toate zilele vieţii sale de gândul la cum va trăi pe viitor, dacă o va duce mai bine, dar totuşi dacă omul are o legătură strânsă cu Dumnezeu, grija nu va ajunge să îl înrobească. Omului i s-a dat un scut împotriva acestei griji, iar acel lucru este dorinţa ca el să vieţuiască veşnic într-o comuniune spirituală cu Dumnezeu. Problema cu lucrurile pe care omul încearcă cu atâta dorinţă să le dobândească în viaţa aceasta pământească este că între ele şi om nu se realizează o unire la care să contribuie şi ele şi totodată nu îl pot ajuta pe om o dată ce viaţa se apropie de moarte şi totodată de judecată înaintea Mântuitorului.
Omul dacă ar fi păstrat dorinţa de a dezvolta Chipul lui Dumnezeu sădit în el, printr-o asemănare tot mai mare cu Dumnezeu, atunci nu ar fi existat în El niciodată grijă faţă de cele pământeşti, căci Dumnezeu i le-ar fi dăruit pe toate cele necesare susţinerii vieţii lui pământeşti.Trebuie să fim conştienţi că viaţa aceasta nu înseamnă numai mâncarea şi trupul numai îmbrăcămintea, căci dacă ar fi doar acestea, omul ar termina repede cu dobândirea lucrurilor necesare fericirii sale, dar nemulţumirea pe care o are omul când posedă anumite bunuri pământeşti, dovedeşte faptul că viaţa nu înseamnă numai cele materiale.
Omul trebuie să privească în această viaţă la minunatele rânduieli pe care le-a sădit Dumnezeu în creaţie şi să nu deznădăjduiască, căci Dumnezeu le întreţine pe fiecare şi le conservă asigurând viaţa materială a omului, Dumnezeu nu va întârzia să ofere şi firii noastre cele necesare, cum ar fi hrana, timpul de odihnă, apa, ș.a.
Când omul va căuta numai Ierusalimul Ceresc atunci va constata că grijile care şi le făcea în legătură cu viaţa aceasta şi cu posibilităţile nesigure asupra vieţii sale care îl făceau mereu să se înspăimânte, erau decât amăgiri ale demonilor care voiau să îl îndepărteze de la pomenirea lui Dumnezeu în inima sa!
Cristian Radu
