CE ESTE HARUL? CUM AJUTĂ PE OM HARUL ÎN ACŢIUNEA SA DE MÂNTUIRE, CE SE FĂPTUIEŞTE ÎN BISERICĂ
Ca şi creştini ortodocşi auzim atât de des cuvântul „har”. Mintea omului fiind însetată de cunoaştere nu se poate să nu se întrebe, „ce este harul?” şi care este rezultatul lucrării lui în sufletul omului.
Despre har a vorbit pentru prima oară Sfântul Vasile cel Mare în Tratatul despre Sfântul Duh, dar dacă la Sfântul Vasile, harul este tratat doar ca fiind ceva diferit de Fiinţa Divină, la acea vreme fiind mai importantă deosebirea între Persoane treimice şi Fiinţa Divină, la Sfântul Grigorie Palama întâlnim o doctrină care este rezultatul unui amănunţit stiudiu asupra harului, ce a fost posibil datorită vieţii isihaste pe care a dus-o teologul amintit. Cu alte cuvinte în concepţia Sfântului Grigorie Palama, Harul este lucrarea lui Dumnezeu în sufletul omului, care îi sporeşte puterile duhovniceşti fără să anuleze voinţa lui.
Cuvântul „har” după tâlcuirile Sfinţilor Părinţi poate să însemne „darul cel bun al lui Dumnezeu” sau „darul bunătăţii Divine.” Dacă ar fi să cugetăm ce este harul în raport cu Fiinţa Divină, putem să ne închipuim mingea de foc solară, ce îşi răspândeşte căldura sa prin raze, care încălzesc suprafaţa pământului făcând posibilă viaţa oamenilor şi a plantelor. Asemenea este şi Harul, el iradiază din Persoanele Sfintei Treimi, dând viaţă tuturor lucrurilor care se mişcă şi fiinţează, dar totuşi el nu este tot una cu Dumnezeu. După învăţătura Dogmatică toate lucrurile din creaţie se împărtășesc de har, unele decât pentru a exista aşa cum sunt plantele şi animalele, altele pentru a se apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu cum sunt oamenii.
Harul este energia lui Dumnezeu care transfigurează fiinţa omului. Omul neavând viaţa veşnică prin sine, trebuie să existe cineva mai presus de el, care să îl poată ridica la o treaptă de existenţă superioară, fără ca totuşi omul să devină acel Cineva superior. Acest lucru este posibil datorită Harului Duhului Sfânt care se dăruieşte de Mântuitorul Iisus Hristos prin Duhul Sfânt în ambianţa bisericii, persoanelor umane. Rolul Harului Duhului Sfânt după Înălţarea Mântuitorului la ceruri este de a îl face pe om să perceapă cu ochii sufletului pe Mântuitorul Iisus Hristos împlinind voia Lui.
Fără Harul Duhului Sfânt omul poate fiinţa, dar nu poate trăi spiritual. Vieţuirea omului fără harul lui Dumnezeu nu trebuie înţeleasă ca o ruptură ontologică (substanţială) definitivă între om şi Dumnezeu sau ca o incompatibilitate definitivă a fiinţei omului de a mai colabora vreodată cu Harul.
Fără nicio îndoială sufletul omului şi întreaga fiinţă a lui este altceva decât Dumnezeirea, dar totuşi harul lui Dumnezeu este cel care face posibilă vieţuirea omului, căci chiar dacă omul nu înmulţeşte harul prin eforturi ascetice, Dumnezeu continuă să susţină viaţa acestuia din punct de vedere cauzal. Până şi în cel mai pătimaş om se păstrează anumite lucruri care îl fac să fie „după chipul lui Dumnezeu”, dar foarte puţin după asemănare.
Faptul că harul este prezent în fiecare lucru supus simţurilor este întărit de mărturia Scripturistică a Psalmistului care spune „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului”. Din acest verset se înţelege faptul că Harul Duhului Sfânt poate înnoi puterile de rugăciune ale omului şi făpturile, înălţându-le pe acestea.
Tot Psalmistul este cel care spune „Luave-ei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărâna lor se vor întoarce”. Această mărturie arată faptul că nimic nu poate fiinţa fără Harul Duhului Sfânt, căci chiar dacă omul vrea să se rupă complet de Dumnezeu, tot mai rămân anumite lucruri care îl leagă pe om de infinitate.
Omul dacă doreşte să vieţuiască în lume trăind după propriile sale plăceri, va simţi în fiecare lucru pe care îl face o sete de infinitate, dar nu va fi în stare să o satisfacă din cauza mărginirii obiectului pe care caută să îl posede. Această incapacitate a sa de a îşi satisface propriile patimi, cu timpul va trezi în conştiinţa omului întrebarea „oare există o vieţuire mai înaltă şi mai bună decât cea pe care o duc eu acum?”
Aici intervine biserica şi Harul Duhului Sfânt care este dat de Mântuitorul spre iertarea păcatelor şi spre dobândirea vieţii de veci.
Persoana omenească dorind să se rupă cumva de lanţul vicios în care se află, va căuta ajutorul, exact ceea ce doreşte Dumnezeu ca omul să facă. El doreşte într-un fel anume să se rupă cumva de egoismul care închide în propria lui persoană şi îngustează puterea de percepere spirituală făcându-i să creadă că nu are nimic de cunoscut mai mult decât o natură supusă simţurilor. Odată ce omul intră în ambianţa bisericii în care există prezența Tainică a Mântuitorului Iisus Hristos, el observă că semenii pe care nu până acum mult timp îi credea decât nişte simple fiinţe care nu pot fi de folos lui pentru nimic sau simţea de la ei un potenţial pericol în ştirbirea autorităţii sale, el vede acum nişte persoane care au o ţintă comună cu el şi anume asemănarea cu Mântuitorul Iisus Hristos pe cât este cu putința lor în viaţa aceasta.
De fiecare dată un lucru este mai uşor atunci când se făptuieşte în comunitate, asemenea şi mântuirea sufletului omenesc. De cele mai multe ori o comunitate de oameni nu poate fi la fel de strâns închegată precum este biserica Mântuitorului Iisus Hristos, deoarece între semeni apar anumite motive de dezbinare. Din cauza faptului că nu au un scop final comun sau dacă acesta este comun fiecare are o percepţie personală asupra felului cum poate fi atins acel obiectiv. Aici intervine Harul Duhului Sfânt şi lucrarea lui asupra sufletelor umane ce fac parte din Biserică. Creştinii au preocupări comune şi totodată acelaşi ajutor din partea lui Dumnezeu, pentru a încerca să lupte împotriva patimilor. Harul reface tendinţele spre bine ale firii noastre îndemnându-l pe om la o mai mare apropiere de Dumnezeu printr-o pocăinţă mai simţită, în care să verse lacrimi pentru vieţuirea neautentică pe care a dus-o în lume.
În comunităţile umane care au aparent acelaşi scop, mereu va interveni plictiseala, pentru că nu poate exista o preocupare a omului faţă de viaţa veşnică. Singura infinitate care este posibilă într-o comunitate de oameni care nu au pe Dumnezeu în mijlocul lor este un izvor infinit de ură, ce nu poate fi oprit prin nici o metodă pământească. În Biserica Mântuitorului, creştinii au datoria de a se ajuta unii pe alţii după cum îi îndeamnă Apostolul, „faceţi rugăciuni unii pentru alţii ca să vă vindecaţi, căci mult poate rugăciunea cea mult stăruitoare a dreptului”.
Biserica fiind trupul Tainic al Mântuitorului, trebuie ca toate mădularele ei să fie sănătoase, pentru că aşa cum un om nu poate spune că este sănătos şi fericit dacă îl doare, fie mâna, fie capul, fie piciorul, aşa sunt şi mădularele Bisericii, care nu se simt bine atunci când o persoană care face parte din Biserică suferă.
Frumuseţea creştinismului este faptul că existenţa mea şi mai ales bucuria mea veşnică de a fiinţa, este starea spirituală a aproapelui. Biserica Ortodoxă este cu adevărat un trup cu mădulare strâns legate între ele.
Conform Simbolului de credinţe Niceo – Constantinopolitan, una dintre însuşirile Bisericii este unitatea, căci pentru aceasta S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, a propovăduit, S-a Răstignit, a Înviat şi S-a Înălţat, ca să arate tuturor oamenilor calea spre Împărăţia Tatălui, în care toţi oamenii sunt fraţi între ei şi copii ai lui Dumnezeu prin adopţiunea filaială ce se dobândeşte prin Harul Duhului Sfânt. Frumusețea Bisericii este de a îi aduna pe copiii lui Dumnezeu răspândiţi pe faţa pământului şi îndepărtaţi unii de alţii din pricina răutăţii, să îi facă Scopul Bisericii, este de a îl face pe om ca vieţuind în lume să simtă că el este mai presus de ea şi să cunoască faptul că persoana sa nu se va pierde niciodată în neant, ci este destinată împreună vieţuirii cu sfinţii, în veacul ce va să fie.
În biserică se începe urcuşul omului către Dumnezeu prin înmulţirea harului Duhului Sfânt ce s-a primit la Sfântul Botez şi s-a pecetluit prin Taina Mirungerii sub chipul pecetii Darului Sfântului Duh, care sfinţeşte toate simţurile omului pentru a percepe în chip spiritual creaţia.
Însuşi Mântuitorul de când era pe pământ în Rugăciunea Sa, către părintele Luminilor înainte de preacuratele Sale patimi a rostit, „Pentru ca toţi să fie una aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine tot astfel şi ei să fie întru noi”. După spusele acestea ale Mântuitorului se subînţelege că biserica este o unitate vie dinamică care se îndreaptă cu paşi repezi spre eternitate şi are menirea de a cuprinde tot ceea ce a fost creat.
În Teologia Răsăriteană s-a conturat destul de strâns cel puţin în perioada Patristică faptul că întregul cosmos este menit să fie transfigurat prin lucrarea harică sfinţitoare a Duhului Sfânt în Biserică. Oamenii ce fac parte din ea reprezintă turma Pastorului şi Arhiereului veşnic ce are menirea de a Îl face cunoscut prin glasul lor propovăduitor ce se întinde până la marginile lumii pentru ca toţi oamenii laolaltă să laude pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.
În Biserică, creştinii învaţă mai multe lucruri care îi pot ajuta în lupta lor împotriva curselor vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi din veacul acesta. Creştinul învaţă Dogmele bisericii care sunt expresiile doctrinare ale planului de mântuire revelat şi realizat de Sfânta Treime prin Mântuitorul Iisus Hristos sub timp sau învăţăturile bine conturate de Sfinţii Părinţi sub inspiraţia harului Divin, care nu pot fi atacate de nimeni şi care îi ajută pe Creştini să ştie încotro trebuie să meargă fără să se rătăcească.
Deasemena în biserică, existând Preoţia sacramentală sau persoanele care au fost alese de către Mântuitorul Iisus Hristos şi au primit putere de sus, prin Taina hirotoniei spre a învăţa poporul lui Dumnezeu cele de trebuinţă, credincioşii simpli au puterea să îşi deschidă inima către o persoană care pe de o parte este superioară lui din punct de vedere duhovnicesc şi autoritar, dar pe de altă parte se coboară la nivelul lui încercând să îi transmită omului faptul că pastorul tuturor oilor lucrează prin el, pentru a îl umple de bucurie duhovnicească.
Dacă persoanele care fac parte dintr-un cerc de oameni, atunci când vorbesc cu conducătorul acelui cerc sau cu cel ce este stăpân peste ei, simt oarecare ameninţare sau teamă pentru faptul că persoana aceea este mai puternică decât ei din punct de vedere lumesc, omul în ambianţa bisericii simte direct pe Mântuitorul Iisus Hristos care este prezent în chip tainic prin persoana preotului şi este gata oricând să ne asculte necazurile şi să ofere sfaturile necesare pentru a îl face pe om să nu mai repete păcatele pe care le-a făcut, dar şi pentru a trece peste anumite momente de cumpănă. Biserica fiind organul de păstrare al revelaţiei are o misiune unică în această lume şi anume aceea de a Îl face cunoscut oamenilor pe Mântuitorul şi de a ajuta persoanele omeneşti să ia contact cu chipul evanghelic autentic al Mântuitorului. Acest lucru se face prin explicarea Sfintei Scripturi de către tâlcuitorii ei.
Prin Scriptură, biserica îl învaţă pe om să trăiască încă de pe pământ eternitatea în mod anticipat, lepădându-se de grijile veacului acestuia şi având privirea pururea îndreptată spre Cel care ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru păcatele multora.
Biserica îi dă omului posibilitatea prin Slujbele şi învăţăturile Ei să ajungă la plinătatea bărbatului desăvârşit, la asemănarea cu Mântuitorul Iisus Hristos. Lucrarea ei este una dinamică, destinată să sfinţească absolut tot ceea ce poate exista. Prin Biserică, se extind lucrările harice ale Duhului Sfânt asupra oamenilor aducând în faţa lor noi orizonturi necunoscute omului material.
Prin Biserică, Sfânta Scriptură nu este numai o carte cu fapte istorice ce s-au întâmplat acum 2000 de ani, dar şi în istoria Poporului Evreu, ci este apelul lui Dumnezeu către persoana omului până la sfârşitul veacurilor, cerându-i acestuia pocăinţă pentru cele ce a greşit. Duhul actualizeză în comunitatea Bisericii Scriptura, iar Hristos prin gura preotului rosteşte şi astăzi aceleaşi cuvinte, dar scoate în relief prin tâlcuirile părinţilor şi prin predicatori alte şi alte înţelesuri, mereu noi, ale Scripturii adaptate timpului şi societăţii în care se propovăduieşte Evanghelia Împărăţiei Cerurilor.
Cristian Radu
