Nu știu câți mai cunosc astăzi faptul că țărănimea românească veche nu a fost o masă amorfă ori un grup social strict auxiliar și oropsit de-a lungul secolelor. În Țara Românească a existat un grup social solid de factură autohtonă străveche care, în ciuda greutăților, și-a păstrat aproape neștirbită de-a lungul veacurilor două valori fundamentale, ambele factori de cultură și civilizație: libertatea personală și proprietatea. Acest grup social vechi românesc este reprezentat de moșnenii din Muntenia și Oltenia și răzeșii din Moldova. Moșnenii și răzeșii au reprezentat conform studiilor efectuate cu privire la istoria socială a sfârșitului evului mediu aproximativ 20% din totalul țărănimii române.
Denumirea de „moșnean” provine de la asumarea unei origini comune în jurul unui „moș” („moș” este un cuvânt de înalt respect și venerație, cuvânt străvechi de sorginte traco-geto-dacă) care a fondat satul și de unde toți urmașii săi își revendică drepturile asupra moșiei satului și legitimitatea apartenenței la spațiul delimitat de către „obște”. Am spus obște deoarece organizarea tradițională a satului de moșneni era în obști, formă de conjugare a terenurilor proprietate privată administrate și apărate în mod unitar consensual de către săteni, totul decurgând în baza dreptului cutumiar strămoșesc denumit „obiceiul pământului” păstrat din tradiția geto-dacă. Obștile rurale erau marcate de elemente de tradiție precum rolul bătrânilor în coordonarea vieții agrare și administrative sătești, jurământul cu „brazda la cap”, paternalismul și diviziunea proprietății familiale în funcție de ordinea copiilor, conștiința apartenenței moșnenilor la o adevărată familie extinsă și nu în ultimul rând organizarea satului nu pe sistem piramidal, comun atâtor civilizații din jurul nostru, ci în baza unui adevărat „arbore” cu multe ramuri reprezentând neamurile din sat. La moșneni nu prima întrebarea „cum te numești?” ci „de-al cui ești”!
Dacă în evul mediu „oastea cea mare” era alcătuită într-o bună măsură din rândul acestei adevărate „clase mijlocii” antice care a fost acea coloană vertebrală a identității românești asumate organic, coloană vertebrală care a impus civilizația românească și a apărat valorile tradiționale ale neamului românesc, în epoca modernă îi regăsim pe moșneni în rândul „micii burghezi” printre primii antreprenori români, printre profesori și învățători ori printre curajoșii sergenți care și-au dat viața pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial. Urmașii vechilor moșneni, oameni liberi prin excelență, care în evul mediu deseori avuseseră cutezanța de a-i înfrunta chiar pe marii proprietari, au format elitele rurale ale României Mari și grosul îndrăzneței subofițerimi din cele două războaie mondiale care aidoma vechii boierimi, corespondentul foarte bogat și bine situat social al lumii libere căreia îi aparțineau moșnenii, pleca la război cu calul propriu. Rata de alfabetizare și gradul de bunăstare materială și nivel tehnologic a fost permanent mai ridicat în satele de moșneni decât în cele locuite de descendenții clăcașilor, iar acești rebeli țărani liberi au știut întotdeauna să-și impună valorile culturale și morale inclusiv în medii sociale neprielnice. În perioada interbelică îi putem întâlni pe moșneni între țăranii înstăriți, negustorii rurali, liderii sătești și în rândul intelectualității românești care se afirmă puternic în urma reformelor de la sfârșitul sec. XIX, iar nu întâmplător, vor fi cazuri în care dintre tinerii familiilor de moșneni români, asemeni tinerilor din vechile familii boierești , unii vor fi atrași de mirajul viziunii fundamentaliste a Mișcării Legionare, urmare a reflexelor tradiționaliste și puternic conservatoare ale unei clase sociale care a purtat cu sine ideea instinctivă a dreptului de stăpân asupra pământului românesc și a neamestecului lor. Moșnenii au avut orientări politice diverse în modernitate, nu au constituit niciodată un corp comun, nu au avut structuri organizatorice de natură politică, dar în schimb au fost întotdeauna buni români și mai presus de orice buni creștini. Moșneanul, social vorbind, are impregnată în firea sa cultul față de libertate și o înaltă expresie a individualității sale, lucru care îl fac independent, dinamic, demn și capabil de a răzbi într-un mediu social concurențial, nu întâmplător și faptul că urmașii țărănimii libere au fost un factor de evoluție economico-socială a României moderne și mergând până în contemporaneitate putem găsi inclusiv astăzi cele mai bune modele de dezvoltare și coeziune socială a micilor comunități acolo unde moșnenii încă mai au descendenți. Tradițional, acești oameni vechi ai țării au știut să se opună în fața nedreptăților și să își pună în valoare firea lor rebelă, indisciplinată, îndrăzneață, fire greu de pus în sistemul unui mecanism ierarhizat și degrabă nesocotitoare de titluri și funcții, dar marcată dincolo de plusurile și minusurile individuale de o trăsătură uitată a neamului nostru: cinstea românească!
Moșnenii ne-au lăsat moștenire o serie de valori pe care astăzi le punem în valoare tot mai rar: libertatea personală, demnitatea și mai ales verticalitatea. Moșneanul, sărac ori avut, mers la școală ori mai puțin, a știut întotdeauna să-și păstreze spiritul viu și drept și să cunoască a-și apăra cu spor și fără complexe drepturile sale legitime! Astăzi, când trăim într-o lume marcată tot mai mult de non-valori și promiscuitate morală, ar fi timpul ca revalorizând educația curată și acea calitate de a sta cu capul sus și a privi fix în față chiar dacă ești in picioarele goale păstrată dincolo de secole în neamurile de moșneni, să putem reclădi o Românie liberă, demnă și capabilă de a se dezvolta așa cum merită și într-o măsură demnă de respectul moșilor și strămoșilor care și-au vărsat sângele și și-au apărat pământul fără să dea niciun pas înapoi!
Iar dacă mulți se întreabă de ce biserica Sfântul Gheorghe din Otopenii de Sus, în ciuda nivelului de cultură materială și de trai destul de ridicat după standardele premoderne din trecutul localității noastre, nu este la fel de impozantă precum multe alte biserici din satele din jur, ctitorii domnești, mănăstirești ori cel mai adesea ale marilor familii boierești cu proprietăți însemnate în zonă, răspunsul stă în faptul că biserica din centrul Otopenilor a fost construită cu efortul conjugat al sătenilor, ea este rezultatul muncii susținute a unei mici comunități de țărani liberi care și-au pus parte din avutul micilor lor proprietăți spre a-L slăvi pe Dumnezeu. Biserica Sfântul Gheorghe este dovada cea mai autentică a faptului că la Otopeni au fost și familii de țărani moșneni, ei au urmași printre neamurile vechi ale „satului” și mai presus de orice altceva spiritul lor se mai regăsește și astăzi în comunitatea noastră!
Daniel Gheorghe
Deputat PNL