bubicoSunt de mult apuse vremurile în care blândele văcuţe păşteau pe islaz şi mai treceau, din când în când, trase de funie, pe străzile cu sensuri încă nereglementate ale urbei noastre. Au rămas doar pozele pe dozatoare şi pe cutiile cu lapte pasteurizat de prea multe ori pentru a fi sănătos.
Acum, străzile şi verdeaţa sunt asaltate, după „evoluatul” model citadin, de Bubici, Zambilici, Pufici, Bismarci sau cum i-o mai fi chemând, adică de patrupede lătrătoare care îşi programează riguros stăpânii la ieşiri cerute de necesităţi imposibil de ignorat.
Şi, cum micii sau marii blănoşi nu aparţin doar spaţiului locativ privat al posesorilor, ci şi celui comun, problema care se iveşte este următoarea: unii stăpâni nu pot înţelege deloc de ce restul lumii nu se entuziasmează de pulverizarea cu miros specific ori atunci când nimereşte în „norocul” presărat prin ierburi sau depus indecent pe trotuar, ca dovadă evidentă a unei digestii mai mult sau mai puţin sănătoase.
Şi dacă patrupedul are toate scuzele şi îngăduinţa cuvenite unui necuvântător lipsit de discernământ, din voia Domnului, educaţia stăpânului rămâne, în unele cazuri, sub un mare, strivitor şi urât mirositor semn de întrebare.


Dacă animalul are nevoie de certificate de tot felul, stăpânul, oare, nu are nevoie de vreo patalama care să-i reglementeze comportamentul civilizat? Sunt mulţi aceia care deţin acest cod al respectului faţă de semeni şi ne exprimăm, la rândul nostru, respectul faţă de ei. Alţii, însă, le dau patrupedelor iubite libertate totală de alegere să măsoare cu piciorul, după cunoscutul obicei canin, tot ce întâlnesc în cale, şi chiar să facă mai mult de atât. Aleile de acces la blocuri şi imediata lor vecinătate sunt asaltate după un orar zilnic de blănoşi dornici să marcheze olfactiv şi vizual concret un teritoriu care nu le aparţine, sub privirile pline de complicitate ale celor ce-i ţin de zgardă. Important este să nu fie vorba despre blocul lor! La vecini, mai aproape sau mai departe de casă, este îngăduit!
Şi, dacă ne-am găndi că nu sunt, de exemplu, suficiente spaţii speciale, oricum bunul-simţ le exclude pe unele, îngăduindu-le pe altele aflate în spatele blocurilor sau mai departe de aleile principale, de coşurile de gunoi sau de micile grădini îngrijite de locatari.
Până la urmă, de ce să fie atacat patrupedul, ca pe vremea lui Nenea Iancu, numai din vina stăpânului, cu gânduri malefice de genul „Vedea-te-aş la Babeş...” sau mai agresivul şi cuprinzătorul „Mânca-i-ai coada!”?
Să nu subestimăm proverbiala inteligenţă canină ce ar putea să-l determine pe căţel să-şi pună întrebarea absolut justificată: Oare stăpânul meu foloseşte toaleta vecinilor, ca să o păstreze pe a lui curată?!

Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu

Orasul