Suntem tare prietenoşi din fire, exemplu viu al defectelor pe care calităţile pot să le conţină subversiv. Ne plac relaţiile amicale, chiar şi în cazuri pe care alţii le tratează cu un sobru respect şi reţinută distanţă. Şi, cum nu agreăm piedestalurile, iar pe cei cocoţaţi pe înălţimea lor nici atât, tratamentul de la egal la egal ni se pare cel mai potrivit. Nu putem privi nicidecum de jos în sus. Ratăm exerciţiul de respectuoasă admiraţie, pentru simplul motiv că „ne intră soarele în ochi”.
De fapt, ce să ne mai pierdem în labirinturi filosofice, întrebarea care ne dă târcoale cu fâlfâit neliniştitor de aripi este: În ce relaţie mai suntem noi cu… legea? Pe care, cu oarecare consideraţie temătoare cândva, o numeam… „Dura lex”, acceptând fără crâcnire şi ultima parte a maximei latine: „…sed lex!”. Adică „Legea e lege!”. Nu se discută. Indiferent ce înseamnă. Chiar şi când e vorba despre minima lege… a bunului-simţ.
Păi, în ce relaţie să fim? De amiciţie pe cinste. Cum altfel?! Prietenie la cataramă. Preferăm, în relaţie cu legea, familiaritatea unui „brüderschaft trinken”. Şi, mai mult decât atât, tentaţi irezistibil de şotii, îi punem piedică umflându-ne de râs, îi dăm brânci pe scări şi o întrebăm de ce fuge, îi tragem scaunul când să se aşeze, îi facem vânt pe gheaţă, îi punem pastă de dinţi pe clanţă, gumă în păr, magiun în şoşoni, broaşte în cadă,insecticid în pudrieră, îi ascundem ochelarii, îi trântim uşa liftului în nas, o trecem strada fără să vrea, îi atârnăm tinichele de maşină, o batem măr la tabinet, îi ascundem papucii de la uşă, o fluierăm şmechereşte la colţ de stradă şi apoi o ştergem chicotind…
Oricât şi-ar pune ea, cu maximă şi demnă autoritate elegantă mănuşile de dantelă veche, roba clasică, pantofii de antilopă şi servieta cu stil doldora de argumente şi tratate de morală, urcând regal în maşina de epocă, privindu-ne sever profesoral pe sub ochelarii subţiri cu ramă aurită, ca pe şcolarul nevrednic, ameninţat de repetenţie, oricât şi-ar lua chipul justiţiar impasibil, scanând cu ochii reci osatura nu tocmai verticală a conştiinţei noastre, nu ne poate ţine la respect, n-o putem lua în serios şi nu ne poate stăpâni ştrengăreştile jocuri…
Şi aşa, „vizita bătrânei doamne” ne găseşte pe metrul nostru pătrat de iarbă verde, în papuci şi pantaloni scurţi în carouri, cu grătarul fumegând sărbătoreşte şi berea spumată la rece. Fără tresăriri şi frământări. Pur şi simplu. Ce protocol? Ce ştaif? Ce deranj? Ce obraz subţire? Ce cravată? Ce ţinută morală la patru ace? Cine nu-i ca noi trebuie… să devină.
Nu degeaba ne priveşte venerabila doamnă Lege cu suspiciune, ca pe nepoţii veşnic preocupaţi să şterpelească prăjituri înainte de prânz şi să se şteargă pe faţa de masă. Dar ce e mai tentant decât o interdicţie? Ce e mai irezistibil decât ce are cheie şi lacăt? Decât ceva pe care scrie „Interzis”? Decât orice stă sub ameninţarea lui „Nu”? Ce, noi suntem mai presus decât părinţii noştri? Domnul nu ne-a lăsat de capul nostru prin Paradis, spunându-ne restrictiv şi atât de tentant „Nu mâncaţi…”? Aşa e „jocul”. Aşa s-a călit… caracterul. De acolo şi vorba: Tak zakalilasi stali.
Ei, dar orice distracţie are limite. Prietenia-prietenie, gluma-glumă, dar totul… până vine vorba despre noi. Până ni se întâmplă… nouă… Atunci, instinctul de apărare se alertează războinic la săgeţile îndreptate ameninţător şi veninos spre noi înşine: Unde e, mă rog, Legea, să ne apere?! De ce nu ne aude? Şi de ce nu ne vede? Şi de ce nu ne ascultă? De ce nu ne salvează? Ce, noi suntem ai nimănui? Nu o… interesează, va să zică? E inadmisibil! Noi, care niciodată… Noi, care totdeauna… Noi, care orice-ar fi… Noi, care, cu tot respectul… Noi, care avem dreptul… Noi, care merităm… Noi, care putem… Noi, care considerăm… Noi, care vrem… Noi, care ştim… Noi, care suntem… Noi care n-am… Noi, care am… Noi… Noi…?
Text: Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu