Sînt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:
— Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.
Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller.
În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.
Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.
Destinul unui poet de mărime universală nu este acela de construi realități ficționale ,de a face critică morală ori literară prin opera sa, de a perora pe teme filosofice ori de a se arunca cu geniul său peste derizorii aventuri în mărunte fapte cotidiene.
Poetul, Poetul cu majuscule mai bine spus, este menit a se rupe din timp și a-și juca harul său în marea eternității. Poetul, ori este sortit ruperii efemerei bariere spațio-temporale ,ori îi este dat să rămână un simplu dar respectabil reper al unei epoci literare, al unui model cultural, ori a unei stări social-istorice. Mihai Eminescu aparține primei categorii mai sus numite.
La 15 ianuarie 1850, se năștea la Ipotești, în apropiere de Botoșani, în familia căminarului Gheorghe Eminovici, Mihail, cel de-al șaptelea copil din doisprezece al familiei, viitorul poet Mihai Eminescu. Deși numele său de familie ar putea fi considerat de către mulți ca având o sonoritate ceva mai atipică, originea lui Mihai Eminescu se găsește într-o veche familie de țărani români din Țara Făgărașului, emigrați prin cursul sec. al XVIII-lea în nordul Moldovei. Numele de Eminovici, care poate fi considerat ca fiind de origine slavă, provine în fapt de la românescul I. Minu ( de unde a derivat mai apoi ,,Iminoviciu,, ).
Despre Mihai Eminescu s-au spus și s-au scris deosebit de multe : s-a spus că e un romantic târziu ,că preia teme din filosofia lui Schopenhauer, că se inspiră din misticismul oriental – hindus și buddhist -, apoi că este influențat de filosofia gnostică . Mai presus de acestea numele său a fost alăturat, de către exegeții săi, cu gândirea creștin-ortodoxă și cu naționalismul românesc. Însă Eminescu depășește ori îngrădire a unei clasificări firești, el transcende dincolo de tendințe și alegeri.Poezia sa nu are vârstă și nu are timp, poezia însăși fiind în fond o abatere din mersul ilogic și imperfect al lumii, poezia este un strigăt de ajutor spre transcendent al unui om firesc, dar ale unui om care are ,,darul de a simți bine,, semnele din jurul său.
Această capacitate dea trece dincolo de vremuri, de praguri de civilizație ori de epoci istorice se regăsește și în opera lui Homer din Elada preclasică de acum 3000 de ani, în opera lui Dante din Florența de trecento prerenascentist , în scrierea lui Shakespeare din Anglia Tudorilor de sec. XVI, ori în lirismul lui Goethe din Germania încă neunificată de acum 200, în zorii a ceea ce istoria a consemnat ca ,,romantism,,.
Poeții de înălțimea lui Eminescu sunt destinați să atingă numai octava superioară a spiritului uman. Poetul, cel mai senzitiv și mai ardent om de litere prin definiție ,este și o călăuză spirituală a neamului în limba căruia trăiește, în cazul de față Eminescu fiind omul care în a doua jumătate a sec. XIX reușește să regăsească divinul uitat din adâncul limbii românești.
Despre Eminescu, poetul contemporan Marin Sorescu, avea să spună în ,,Trebuiau să poarte un nume,, astfel :
,, A existat o țară frumoasă
La margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care Luna își avea cuibar rotit.
Și niște oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân
Ștefan cel Mare
Sau mai simplu : ciobani și plugari (...)
.......................................................................................
Și pentru ca toate acestea să poarte un nume ,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
Eminescu, devine astfel întruchiparea generică a națiunii și a civilizației românești, dar mai presus de orice a ethos-ului interior al neamului nostru.
Nu departe de aceste recunoașteri pe care le face Marin Sorescu, se găsește gânditorul Petre Țuțea, care îl definește pe Eminescu ca fiind ,,sumă lirică de voievozi,,.
Eminescu, geniu ce se respectă depășește ușor canoanele timpului său și ,,fraternizează,, cu marii săi predecesori :
,, Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu ,
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.
Atât de crud ești tu ș-atât de moale ,
Furtună-i azi și linu-i glasul tău ;
Ca Dumnezeu de arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe. ,, (...)
( ,,Cărțile,, )
Problema eliberării persoanei de povara vremurilor și a îndepărtării omului de adevăratul sens al vieții se regăsesc pe deplin în câteva versuri ale poetului din probabil cel mai creativ an al său, 1883.
În aceleași versuri iluzoriul mărginirii ființei între pereții strâmți ai spațiului și ai timpului se întâlnește într-o viziune a lumii-scenă, viziune comună cu un alt mare înaintaș al lui Eminescu, ,,bătrânul,, Dante :
(...)
,,Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joacă unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și înțelegi din a lor artă,
Ce e rău și ce e bine.
Viitorul și trecutul
Sunt a filei 2 fețe
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate ,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate. ,,
(Glossă)
Despre Eminescu, geniu de dincolo de timp, nu se poate vorbi la trecut, el aparține în aceeași măsură viitorului precum a aparținut și sec. XIX, Eminescu va fi și peste secole forța motrică a cuvântului românesc, el ne este dovada ceea cea mai la vedere a luminii creatoare cu care Dumnezeu a bucurat acest pământ .
Și că tot am intrat într-un nou an, cred că de departe cea mai inspirată urare aparține tot poetului :
,, Ca a nopții stele, ca a zilei zori ,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc ! ,,
(Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!,,)
| IANUARIE (31 zile) ziua 10 ore, noaptea 14 ore
|
||
| 1 | S | (†) Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; Sf. Ier. Vasile cel Mare (Sâmbăta dinaintea Botezului Domnului) (Anul Nou) |
| 2 | D | Înainteprăznuirea Botezului Domnului; Sf. Silvestru, Ep. Romei; Cuv. Serafim de Sarov |
|
Duminica dinaintea Botezului Domnului (Botezul lui Ioan); Ap. II Timotei IV, 5-8; Ev. Marcu I, 1-8; glas 7, voscr. 10 |
||
| 3 | L | Sf. Prooroc Maleahi; Sf. Mc. Gordie |
| 4 | M | Soborul Sf. 70 de Apostoli; Cuv. Teoctist, egumenul de la Cucumia Siciliei |
| 5 | M | Sf. Sfinţit Mc. Teotempt şi Sf. Mc. Teona; Cuv. Sinclitichia (Ajunul Bobotezei) (Post negru) |
| 6 | J | (†) Botezul Domnului (Boboteaza) |
| 7 | V | †) Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului (Dezlegare la peşte) |
| 8 | S | Cuv. Gheorghe Hozevitul şi Emilian Mărt.; Cuv. Domnica (Sâmbăta după Botezul Domnului) |
| 9 | D | Sf. Mc. Polieuct; Cuv. Eustratie |
|
Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului); Ap. Efeseni IV, 7-13; Ev. Matei IV, 12-17; glas 8, voscr. 11 |
||
| 10 | L | Sf. Grigorie, Ep. Nisei; Sf. Ier. Dometian; †) Sf. Cuv. Antipa de la Calapodeşti |
| 11 | M | † Cuv. Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte; Cuv. Vitalie |
| 12 | M | Sf. Mc. Tatiana diac. şi Eutasia (Post) |
| 13 | J | Sf. Mc. Ermil şi Stratonic; Cuv. Iacob din Nisibe |
| 14 | V | Cuv. Părinţi ucişi în Sinai şi Rait (Odovania Praznicului Botezului Domnului) (Post) |
| 15 | S | Cuv. Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul |
| 16 | D | Închinarea cinstitului lanţ al Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Pevsip şi cei împreună cu el |
|
Duminica a XVII-a după Rusalii (a Cananeencii); Ap. II Corinteni VI, 16-18; VII, 1; Ev. Matei XV, 21-28; glas 1, voscr. 1 |
||
| 17 | L | †) Cuv. Antonie cel Mare |
| 18 | M | †) Sf. Atanasie şi Chiril, Arhiep. Alexandriei |
| 19 | M | Cuv. Macarie Egipteanul; Sf. Ier. Arsenie şi Marcu; Sf. Mc. Eufrasia (Post) |
| 20 | J | † Cuv. Eftimie cel Mare; Sf. Mc. Vas şi Eusebiu |
| 21 | V | Cuv. Maxim Mărt.; Sf. Mc. Neofit, Evghenie, Candid, Valerian şi Achila (Post) |
| 22 | S | Sf. Ap. Timotei; Sf. Cuv. Mc. Anastasie Persul |
| 23 | D | Sf. Sfinţit Mc. Clement al Ancirei; Sf. Mc. Agatanghel |
|
Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon); Ap. I Timotei I, 15-17; Ev. Luca XVIII, 35-43; glas 2, voscr. 2 |
||
| 24 | L | Cuv. Xenia; Sf. Mc. Vavila, Timotei şi Agapie |
| 25 | M | †) Sf. Ier. Grigorie Teologul; Cuv. Publie; †) Sf. Bretanion, Ep. Tomisului |
| 26 | M | Cuv. Xenofont, soţia sa Maria şi fiii lor, Arcadie şi Ioan (Post) |
| 27 | J | † Aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. Marciana, împărăteasa |
| 28 | V | Cuv. Efrem Sirul, Paladie şi Iacob (Post) |
| 29 | S | Aducerea moaştelor Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul |
| 30 | D | †) Sf. Trei Ier.: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur; Sf. Sfinţit Mc. Ipolit, Ep. Romei |
|
Duminica a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu); Ap. Evrei XIII, 7-16; I Timotei IV, 9-15; Ev. Matei V, 14-19; Luca XIX, 1-10; glas 3, voscr. 3 |
||
| 31 | L | Sf. Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan; Sf. Mc. Victorin |
