Succesele medicinei moderne în diagnosticul, tratamentul şi profilaxia celor mai diverse afecţiuni sunt legate de aplicarea unor tehnologii avansate. Din acest punct de vedere s-ar putea să ne aflăm în faţa unei crize a metodelor vechi de diagnostic şi tratament. Realitatea însă este alta. Modul în care se afirmă astăzi şi ia amploare acupunctura, una din metodele cele mai vechi de diagnostic şi tratament, o adevarată perlă a medicinei tradiţionale chineze (MTC), atestă contrariul. Având o istorie de circa cinci milenii, acupunctura modernă respectă întru totul prescripţiile vechilor tratate, fără să se lase influenţată de descoperirile recente din ştiinţă şi medicină. Este firesc să ne întrebăm în acest context, cum se explică faptul că un sistem atât de vechi nu-şi pierde valabilitatea nici chiar într-un secol al informatizării şi energiei atomice. Răspunsul ar fi unul singur: actualitatea acupuncturii este determinată de gradul înalt de eficacitate terapeutică şi lipsa unor efecte nocive secundare.
Azi medicina trebuie să facă faţă unor probleme grave de sănătate şi de profilaxie a maladiilor. Integrarea Acupuncturii în medicina occidentală ar constitui în acest sens una din soluţiile benefice. O integrare deloc formală însă presupune buna cunoastere a particularităţilor MTC.
Ce ne poate aduce Acupunctura nouă occidentalilor din secolul XXI-lea? Ce ne aduce ea în plus pentru felul în care privim viaţa, omul şi pe noi înşine? Ce perspective noi oferă ea cunoaşterii noastre, gândirii noastre, experienţei noastre de viaţă? Dincolo de medicină, cum poate această viziune să ne îmbogăţească viaţa de zi cu zi? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să acceptăm să facem cunoştinţă cu un alt univers, un univers care nu ne este familiar, să descoperim diferentele fundamentale dintre universul Chinez şi universul Occidental.
Tradiţia chineză este cosmologie şi evocă unitatea supremă, originară. Ar fi, deci vorba de univers fără transcendenţă? Cu ocazia unei conferinţe, profesorul Leon Wandermursch a dat următorul răspuns: “Tradiţia chineză a eliminat total noţiunea de transcendenţă, pentru a o reintegra în sufletul fiecărei fiinţe”.
Cosmologia chineză şi tradiţia occidentală prezintă două viziuni asupra universului, diferite dar complementare şi tot atât de valabile. Elaborarea unei gândiri globale înseamnă reunirea acestor moduri de înţelegere a lumii, acestor două orientări de gândire:
1. Concepţia cosmologică îşi pune mai degrabă întrebarea “cum”, pe când ştiinţa occidentală pune întrebarea “de ce”. În loc să constate succesiunea fenomenelor, chinezii înregistrează diferenţele de aspect. Dacă li se pare, că două aspecte sunt legate între ele nu le explică printr-o relaţie de cauză şi efect; le consideră îngemănate (ex.: umbră si lumină, ecou – sunet).
2. Noţiunea de păcat originar, de paradis pierdut, noţiuni care, în Occident marchează o discontinuitate, o ruptură între oameni şi elementul divin, nu există în tradiţia chineză. În China, există o continuitate între uniunea supremă şi mulţimea de fiinţe care emană din acestea, viaţa este o diferenţiere continuă a Unuia în Multiplu, o înmulţire a Unităţii primordiale, care dă naştere celor “zece mii de fiinţe”, fără pauză sau lipsă de continuitate. Ambele proprietăţi sunt adevărate: suntem în acelaşi timp alţii decât Dumnezeu şi nu alţii decât Unul.
3. Să mai menţionăm o ultimă diferenţă: în Occident fiecare dintre noi, conştient sau nu, în funcţie de datele personale, se plasează într-o relaţie personală faţă de părinţi. În China, tatăl şi mama sunt percepuţi în mod ritual, ca reprezentanţi ai Cerului şi Pământului. În familie, calitate în care îşi exercită atribuţiile, ritualurile confucianiste codifică relaţiile între părinţi şi copil. Şi aici avem de-a face cu două tipuri de relaţii, diferite, dar complementare: o relaţie personală în Occident; o relaţie colectivă în Extremul Orient.
(...va urma)
Text: Victor Ochişor - medic acupunctor
tel: 0727.800.630; e-mail: victor_ochisor@yahoo.com